ICCJ. Decizia nr. 3369/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3369/2012
Dosar nr. 381/45/2009*
Şedinţa de la 29 iunie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 381/45/2009, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în urma verificărilor efectuate în autosesizarea privind pe O.D., a trimis spre soluţionare Curţii de Apel Iaşi actul de constatare şi documentele care au stat la baza acestuia, invocând drept temei dispoziţiile art. 4 alin. (3) lit. a), art. 13 alin. (1) lit. c) şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 144/2007, în vederea confiscării sumei de 68.607 euro.
2. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi
Prin sentinţa nr. 127 din 13 iulie 2009, Curtea de Apel Iaşi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 158 C. proc. civ.
În considerentele deciziei s-a arătat că potrivit art. 46 din Legea nr. 144/2007, „pentru soluţionarea cererii de confiscare a unei părţi din avere sau a unui bun determinat, în termen de 15 zile de la data comunicării actului de constatare Agenţia trimite dosarul curţii de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărei circumscripţie locuieşte persoana verificata. Acţiunea este scutită de taxa de timbru. Pentru Preşedintele României, primul-ministru, membrii Guvernului, secretarul general al Guvernului, senatori şi deputaţi, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorii curţilor de apel şi procurorii parchetelor de pe lângă aceste instanţe, procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi şi judecătorii Curţii Constituţionale, precum şi conducătorii autorităţilor publice numiţi de Preşedintele României, Parlament sau de primul-ministru, aflaţi în funcţie, competenta de judecata aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care judeca în complet de 3 judecători”.
Instanţa a constatat că pârâtul are în prezent calitatea de senator, ”în funcţie”, în Parlamentul României, şi că, la momentul autosesizării A.N.I avea calitatea de deputat în Parlamentul European, calitate ce atrage competenţa materială specială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 46 din Legea nr. 144/2007, legea nedistingând dacă este vorba de parlamentar român sau parlamentar european.
3. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin Decizia nr. 3369 din 24 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, reţinând că faţă de dispoziţiile Legii nr. 115/1996 şi a deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010, prin care s-a declarat neconstituţională Legea nr. 144/2007, invocată ca temei de drept de către părţi şi curtea de apel în stabilirea competenţei materiale, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a de contencios administrativ.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs, însă prin decizia nr. 819 din 22 noiembrie 2010 Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins acest recurs, ca inadmisibil.
4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti
Pe cale de consecinţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a de contencios administrativ.
După ce instanţa a administrat probele solicitate, deşi prima zi de înfăţişare trecuse şi nici una dintre părţi nu a invocat excepţia de necompetenţă teritorială, excepţie relativă, de ordine privată ce poate fi invocată potrivit art. 159 alin. (3), doar de pârât prin întâmpinare, şi nu mai târziu de prima zi de înfăţişare, în condiţiile în care pârâtul s-a opus vehement admiterii unei astfel de excepţii, Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa nr. 6388 din 02 noiembrie 2011 a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
În considerentele sentinţei s-a arătat că în raport de noile dispoziţii legale şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 415/2010, decizia Î.C.C.J. nu este o soluţie de declinare a competenţei, întrucât I.C.C.J. s-a pronunţat asupra propriei competenţe.
Fără a indica vreun text legal care ar atrage competenţa Curţii de Apel Iaşi, Curtea de Apel Bucureşti s-a desesizat, trimiţând cauza, din nou, la această instanţă.
Pârâtul O.D., a invocat şi în faţa Curţii de Apel Iaşi excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe, în condiţiile în care printr-un declinator de competenţă s-a stabilit competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
5. A doua hotărâre de dezînvestire a Curţii de Apel Iaşi
Prin sentinţa nr. 97 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâtul O.D., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că învestirea Curţii de Apel Bucureşti s-a făcut în baza Deciziei nr. 3369 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit unei jurisprudenţe constante şi notorii în cazul în care există un conflict de competenţă între o instanţă inferioară şi instanţa supremă, dacă se stabileşte competenţa în favoarea instanţei inferioare, hotărârea instanţei supreme constituie, în acelaşi timp, declinator de competenţă şi regulator de competenţă. Instanţa inferioară are obligaţia de a se conforma soluţiei prin care instanţa supremă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea sa. În acest sens jurisprudenţa este constantă, edificatoare fiind decizia nr. 5/1994 a C.S.J. – secţia de contencios administrativ.
Atât timp cât prin decizia nr. 3369 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că revine Curţii de Apel Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei, chiar dacă în considerentele deciziei se analizează exclusiv competenţa materială de soluţionare a unei astfel de pricini, în raport de noile modificări legislative şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 415/2010, şi nu se detaliază considerentele pentru care dintre cele două curţi de apel, deopotrivă competente din punct de vedere material şi teritorial să soluţioneze o cauză de contencios administrativ, competenţa fiind alternativă, s-a ales Curtea de Apel Bucureşti, această din urmă instanţă nu poate ignora decizia instanţei superioare şi trimite cauza altei instanţe, deopotrivă competentă.
În aprecierea Curţii de Apel Iaşi, nu poate fi reţinută motivarea Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că decizia Î.C.C.J. nu este o soluţie de declinare a competenţei, din considerentele deciziei, reţinându-se că Î.C.C.J. s-a pronunţat asupra propriei competenţe.
Este mai mult decât evident că decizia Î.C.C.J. este un declinator şi un regulator de competenţă, iar dispozitivul deciziei este extrem de clar şi obligatoriu pentru instanţa inferioară, în speţă Curtea de Apel Bucureşti.
Chiar şi în situaţia în care nu ar fi fost competentă teritorial, hotărârea Î.C.C.J. ar fi avut ca efect prorogarea judecătorească de competenţă, fiind inadmisibilă ulterior o nouă declinare.
În cvasitotalitatea cauzelor similare, practica Î.C.C.J. a fost de strămutare a unor astfel de cazuri, fiind lesne de înţeles considerentele pentru care s-a apreciat, pentru o mai bună administrare a justiţiei, ca pricina să fie soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti.
Mai mult, soluţia Curţii de Apel Bucureşti s-a dat şi cu încălcarea principiului disponibilităţii, în condiţiile în care excepţia de necompetenţă teritorială este de ordine privată, nici una din părţi nu a invocat-o, ba, mai mult, s-au opus admiterii acestei excepţii, poziţie pe care şi-au menţinut-o şi în faţa Curţii de Apel Iaşi.
5. Regulatorul de competenţă
Examinând sentinţele prin care Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, şi-au declinat reciproc competenţa soluţionării aceleiaşi cauze, Înalta Curte constată că sunt întrunite condiţiile pentru existenţa unui conflict negativ de competenţă potrivit art. 20 pct. 2 C. proc. civ. şi este competentă să îl soluţioneze, în temeiul art. 22 alin. (3) din acelaşi cod.
Într-adevăr, după cum bine a punctat judecătorul de la Curtea de Apel Iaşi, relevantă în speţă este Decizia nr. 3369 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care, dezînvestindu-se, instanţa supremă a stabilit că revine Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării acestei cauze.
Deşi dispoziţiile procedurale care reglementează instituţia conflictului de competenţă nu prevăd expres că hotărârea prin care Înalta Curte se declară necompetentă (şi, corelativ, desemnează instanţa competentă căreia îi trimite dosarul cauzei) produce efecte specifice unui regulator de competenţă, totuşi, această concluzie se degajă cu evidenţă, câtă vreme nu există o instanţă ierarhic superioară căreia să-i fie trimis eventualul conflict spre soluţionare.
Este, prin urmare, pertinentă argumentaţia regăsită în considerentele sentinţei Curţii de Apel Iaşi care converg către concluzia că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa soluţionării acestei cauze.
La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se observă modalitatea invocării excepţiei de necompetenţă teritorială de către Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, aceasta realizându-se după prima zi de înfăţişare şi în condiţiile în care pârâtul s-a opus, contrar dispoziţiilor art. 136 raportat la art. 103 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâtul O.D. şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3341/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 337/2012. Contencios → |
|---|
