ICCJ. Decizia nr. 3339/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei.
1. Cadrul procesual.
Prin acțiunea înregistrată la data de 5 septembrie 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Colegiul Medicilor din România a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând revocarea alin. (2) de la art. 62 din contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011 - 2012, care a fost aprobat prin H.G. nr. 1389/2010.
în motivarea acțiunii, s-a arătat că în data de 30 decembrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 385 Hotărârea de Guvern nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011 - 2012.
A mai arătat reclamantul că interdicția impusă medicilor de a nu putea desfășura activitate decât la o singură unitate medicală aflată în contract cu sistemul de asigurări sociale de sănătate, iar în anumite condiții speciale, la două unități spitalicești, constituie o îngrădire și o limitare a dreptului la muncă și o violare a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Constituția României, dispoziții potrivit cărora "dreptul la muncă nu poate fi îngrădit".
Potrivit acestor norme legale, salariații au dreptul la muncă, inclusiv cu timp parțial, pot lucra la mai mulți angajatori și nu pot fi discriminați.
Reclamantul a susținut că se creează o discriminare între medicii care lucrează în cadrul unei unități medicale aflate în contract cu sistemul de asigurări, care nu pot desfășura activități și la alte spitale decât în situații excepționale și medicii salariați ai unei unități medicale care nu au contract cu casele de asigurări, dar care pot desfășura activitate la mai multe astfel de unități.
în cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu Casa Națională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.), prin care a solicitat admiterea în principiu a acestei cereri, arătând, în esență, că dispozițiile art. 62 alin. (2) din contractul-cadru privind condițiile acordării asistente: medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011 - 2012, nu încalcă dreptul la muncă și dreptul de a-și exercita profesia în condițiile prevăzute de lege.
Sub acest aspect, a arătat că obligația medicului de specialitate de a-și desfășura activitatea în baza unui singur contract încheiat cu casa de asigurări de sănătate, cu excepția zonelor localităților deficitare din punctul de vedere al existenței medicilor de o anumită specialitate, este aplicabilă numai sistemului de asigurări de sănătate, respectiv numai pentru medicii de specialitate care se regăsesc într-un contract de furnizare de servicii medicale spitalicești încheiat cu casele de asigurări de sănătate.
Astfel, medicul de specialitate care își desfășoară activitatea la un furnizor de servicii medicale spitalicești aflat în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate își poate desfășura profesia în mod liber și în afara acestui sistem.
A mai arătat C.N.A.S. că medicii de specialitate au dreptul de a nu încheia contractul civil de prestări servicii cu casa de asigurări de sănătate, dacă consideră că anumite clauze contractuale contravin intereselor lor subiective personale.
în afara sistemului asigurărilor sociale de sănătate, medicii pot profesa în condițiile pieții libere, fără a fi necesară respectarea tuturor acestor norme imperative din contractul cadru.
A fost invocată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Konig contra Germaniei din 28 iunie 1978, în care Curtea analizând caracterul civil al dreptului exercițiului profesiei de medic, a statuat că profesia medicală nu este un serviciu public chiar în cadrul sistemului național de sănătate, odată autorizat, medicul fiind liber să practice sau nu, el prescriind un tratament pacienților săi pe baza unui contract încheiat cu aceștia. Totodată, Curtea a mai menționat că în afara tratării pacienților, medicul practician are obligația de a avea grijă de starea de sănătate a comunității ca un întreg. Această responsabilitate a profesiei medicale poartă față de societate în ansamblul său.
Prin urmare, a opinat Casa Națională de Asigurări de Sănătate, nu este vorba, nicidecum, de încălcarea dreptului la muncă a medicilor de specialitate care acordă servicii medicale de specialitate într-un spital, reclamantul fiind într-o mare eroare întrucât face o gravă confuzie între dreptul la muncă al medicilor de specialitate și dreptul de a-și desfășura activitatea și în cadrul unui furnizor aflat în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate
2. Hotărârea Curții de Apel București
Prin sentința nr. 7706 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă Casa Națională de Asigurări de Sănătate și a respins acțiunea formulată de reclamantul Colegiul Medicilor din România în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 30 decembrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 385, Hotărârea de Guvern nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011 - 2012.
Analizând dispozițiile art. 62 din cuprinsul contractului-cadru, prima instanță a ajuns la concluzia că mai multe contracte de furnizare de servicii medicale nu ar însemna o calitate mai bună pentru beneficiarii serviciilor, ci doar mai mulți bani pentru prestatori, în condițiile în care nu ar există garanția că s-ar oferi fiecărui pacient timp suficient pentru evaluare medicală și tratament, ci ar fi cu siguranță o ocazie de a expedia rapid pacienții, în scopul executării obligațiilor din celelalte contracte.
în concluzie, prima instanță a apreciat că norma atacată are o rațiune a ei, fiind edictată în interesul beneficiarilor de servicii medicale din partea statului, medicii având opțiunea serviciilor medicale private.
3. Recursul declarat de Colegiul Medicilor din România
împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termenul legal, reclamantul Colegiul Medicilor din România criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a indica motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recurenta combate hotărârea atacată sub două aspecte corespunzătoare motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
3.1 Nemotivarea sentinței
în dezvoltare, recurenta arată că instanța de fond nu au arătat în nici un fel care au fost motivele de fapt, și mai ales de drept care au stat la baza formării convingerii sale și nici motivele pentru care susținerile făcute și trimiterile la norme din Constituție și C. muncii nu au fost reținute și respinse de instanță și în acest fel au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
3.2. Aplicarea greșită a legii
Potrivit recurentei, art. 62 alin. (2) din H.G. nr. 1389/2010 încalcă prevederile art. 3 și 35 din C. muncii care consacră explicit dreptul salariaților de a lucra în mai multe locuri, raportat la art. 53 din Constituție potrivit căruia restrângerea unor drepturi - spre exemplu, dreptul la muncă, n.n - nu poate fi efectuată decât prin lege și doar în anumite condiții, care nu sunt îndeplinite în situații reclamanta prin acțiunea dedusă judecăți.
3.3 Netemeinicia considerentelor prin raportare la motivele prezentate în acțiune
Se arată sub acest aspect că, prima instanță a apreciat că mai multe contracte de furnizare de servicii nu ar însemna o calitate mai bună pentru beneficiarii serviciilor, ci doar mai mulți bani pentru prestatori deși în cauză nu este vorba de contracte de furnizare de servicii ci de contracte de muncă, medicilor li se interzice să încheie și alte contracte de muncă, nefiind pusă în discuție calitatea serviciilor ci dreptul la muncă a medicilor.
4. Apărările intimatei-interveniente Casa Națională de Asigurări de Sănătate
Prin întâmpinarea formulată, intimata Casa de Asigurări de Sănătate a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata-intervenientă susține că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că prevederile art. 62 alin. (2) a H.G. nr. 1389/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi considerate o îngrădire a dreptului la muncă, întrucât nu este vorba nicidecum de încălcarea dreptului la muncă al medicilor de specialitate care acordă servicii medicale de specialitate într-un spital, recurentul-reclamant fiind într-o mare eroare întrucât face o gravă confuzie între dreptul la muncă al medicilor de specialitate și dreptul de a-și desfășura activitatea și în cadrul unui furnizor aflat în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate.
Il. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs a apărărilor din întâmpinare cât și potrivit art. 3041C. proc. civ. sub toate aspectele înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Recurentul-reclamant Colegiul Medicilor din România a supus controlului de legalitate, conform art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, dispozițiile art. 62 alin. (2) din H.G. nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, potrivit cărora "fiecare medic de specialitate care acordă servicii medicale de specialitate într-un spital își desfășoară activitatea în baza unui singur contract de furnizare de servicii medicale spitalicești încheiat cu casa de asigurări de sănătate, cu excepția zonelor/localităților deficitare din punctul de vedere al existenței medicilor de o anumită specialitate, situație în care un medic poate acorda servicii medicale spitalicești în cadrul a două spitale, cu respectarea legislației muncii".
Prima instanță a respins acțiunea în sensul arătat la pct. 1.2 din decizie.
Această soluție este corectă, ea fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru considerentele expuse în continuare, ca răspuns la motivele de recurs formulate.
Recurentul a solicitat casarea sentinței civile nr. 7706 din 16 decembrie 2011 invocând faptul că nu au fost analizate motivele care au determinat instanța de judecată să nu rețină susținerile din acțiune și să nu dea efect art. 3 și 35 C. muncii precum și art. 53 din Constituție.
Este real că, motivarea instanței în această privință este lacunară însă înalta Curte va suplini motivarea prin indicarea argumentelor pentru care sunt înlăturate criticile aduse de recurentul-reclamant acestor prevederi normative din actul administrativ și corect surprinse de intimatul-intervenient prin întâmpinare. Obligația medicului de specialitate de a-și desfășura activitatea în baza unui singur contract încheiat cu casa de asigurări de sănătate, cu excepția zonelor/localității or deficitare din punctul de vedere al existenței medicilor de o anumită specialitate, este aplicabilă numai sistemului de asigurări de sănătate, respectiv numai pentru medicii de specialitate care se regăsesc într-un contract de furnizare de servicii medicale spitalicești încheiat cu casele de asigurări de sănătate. Medicul de specialitate care își desfășoară activitatea la un furnizor de servicii medicale spitalicești aflat în relație contractuală cu Casa de asigurări de sănătate își poate desfășura profesia în mod liber și în afara acestui sistem.
Medicii de specialitate au dreptul de a nu încheia contractul civil de prestări servicii cu Casa de asigurări de sănătate, dacă consideră că anumite clauze contractuale contravin intereselor lor subiective personale.
în afara sistemului asigurărilor sociale de sănătate, medicii pot profesa în condițiile pieții libere, fără a fi necesară respectarea tuturor acestor norme imperative din contractul-cadru care reprezintă un act normativ emis de o autoritate publică în virtutea prerogativelor date de lege pe baza căruia, părțile pot încheia contracte civile individuale.
Dezlegarea dată de prima instanță este legală, în condițiile în care prevederile normative atacate nu încalcă dreptul la muncă al medicilor de specialitate care acordă servicii medicale de specialitate într-un spital.
Legat de acest aspect intimații au invocat jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza C-169/07) în care s-a statuat că obiectivul de a menține, pentru rațiuni de sănătate publică, un serviciu medical și spitalicesc echilibrat și accesibil tuturor se poate încadra în sfera excepției deduse din protecția sănătății publice, prevăzute la art. 46 alin. (1) CE, în măsura în care un astfel de obiectiv contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protecție a sănătății.
Totodată, Curtea a considerat în mai multe rânduri că art. 46 CE permite statelor membre să restrângă libertatea de a presta servicii medicale și spitalicești în măsura în care menținerea unei capacități de acordare a asistenței medicale sau a unei competențe medicale pe teritoriul național este esențială pentru sănătatea publică.
Actul administrativ contestat, respectiv H.G. nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, a fost emis în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 217 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare și a avut la bază nota de fundamentare aflată la dosarul de fond, din care rezultă că motivația adoptării acestuia o constituie pe de o parte, o abordare unitară cu celelalte segmente de asistență medicală, iar pe de altă parte, eficientizarea utilizării fondurilor aferente asistenței medicale spitalicești.
Conchizând, înalta Curte constată ca neîntemeiate criticile de nelegalitate și netemeinicie aduse actului normativ atacat neexistând motive pentru modificarea ori casarea sentinței atacate.
2.Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a respins recursul de față ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3308/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3283/2012. Contencios → |
|---|
