ICCJ. Decizia nr. 3250/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă nr. 4415 din 24 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte cererea formulată de reclamanții I.B.P., Z.P.F.M., A.A.D. și S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. și pe cale de consecință a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri aferentă dispoziției din 14 august 2009 emisă de Primăria Municipiului Craiova și să transmită respectiva decizie la D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P.; celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Urmare a notificărilor efectuate în baza Legii nr. 10/2001, Primăria Mun. Craiova, Jud. Dolj a emis, dispoziția din 20 februarie 2008 prin care se restituie in natura terenul in suprafața de 1.138 m.p., situate situat in Craiova, și se propune acordarea de despăgubiri pentru diferența de teren in suprafața de 1.182 m.p. ce nu poate fi restituit in natura, fiind ocupat de blocuri de locuințe.
Ulterior, la data de 14 august 2009, Primăria Mun. Craiova a emis dispoziția prin care a modificat art. 2 al dispoziției din 20 februarie 2008, in sensul ca a propus acordarea despăgubirilor in condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul in suprafața de 935 m.p. situat in Craiova, imposibil de restituit in natura.
Constată, instanța de fond că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent dispoziției nr. 23344/2009, a fost transmis de Primăria municipiului Craiova, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale.
Totodată, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 de către reclamanți.
Referitor la etapa evaluării, se reține că dosarul de despăgubire al reclamanților a fost transmis la evaluatorul desemnat de Comisia Centrală în vederea întocmirii lucrării de specialitate (raportul de evaluare).
Apreciază instanța de fond că nesoluționarea dosarului intr-un termen rezonabil încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul, prin instituțiile sale, fiind obligat sa garanteze prin masuri legale și administrative adecvate realizarea efectiva și rapida a dreptului la restituire, sub forma acordării de despăgubiri, conform principiului supremației dreptului și al legalității protecției patrimoniului.
Totodată, instanța de fond a respins capetele de cerere privind daunelor morale și a celor materiale deoarece reclamanții nu au făcut dovada că prin nesoluționarea cererii lor până la acest moment li s-a produs un prejudiciu, dovadă ce le revenea potrivit art. 1169 C. civ.
în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea de Apel a obligat pe pârât la 5.000 RON cheltuieli de judecată către reclamanți apreciind că acesta se află în culpă procesuală ca urmare a nesoluționării cererii reclamanților până în acest moment.
2.Recursul declarat în cauză
împotriva sentinței nr. 4415 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin C.C.S.D., în temeiul art. 304 și art. 3041C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele:
Astfel, recurentul susține că că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamanților și a dispus obligarea sa la emiterea deciziei, fără a ține cont de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.
Se mai arată că în privința reclamanților au fost parcurse etapele procedurii administrative, în sensul că a fost emisă decizia din 26 mai 2011, aferentă dispoziției nr. 23344/2009 așa încât a rămas fără obiect solicitarea reclamanților privind emiterea deciziei conținând titlu de despăgubiri.
Printr-o altă critică formulată recurentul susține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în condițiile în care instanța de fond a dispus obligarea sa la transmiterea decizia către D.A.D.N., fără a motiva acest capăt de cerere și fără a avea în vedere procedura de emiterea a titlurilor de plată, în ordinea înregistrării cererilor de opțiune a persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri, cereri însoțite de toate documentele necesare, prevăzute la art. 181din H.G. nr. 1095/2005.
Un alt aspect de nelegalitate invocat de către recurent privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fără a face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) în raport de obiectul cauzei.
Astfel, susține recurentul că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată față de împrejurarea că în calitate de pârât a recunoscut dreptul subiectiv al reclamanților iar cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată prin hotărârea instanței nu este justificat față de obiectul litigiului.
în susținerea acestui aspect de nelegalitate recurentul mai arată că la nivelul autorității nu există buget pentru plata cheltuielilor de judecată
3.Hotărârea instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 3041și văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru următoarele considerente:
în primul rând, înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurentul nu a făcut dovada, în fața instanței de fond că a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului, aferent dispoziției din 14 august 2009, emisă de Primarul Municipiului Craiova, modificată prin dispoziția din 08 aprilie 2010, în favoarea reclamanților.
Faptul că, în recurs recurentul a făcut dovada că în cazul dosarului, a fost finalizată procedura administrativă prevăzută Legea nr. 247/2005, prin emiterea deciziei din 26 mai 2011, nu poate conduce la reținerea lipsei de obiect a cererii principale în condițiile în care recurentul, deși a depus întâmpinare la data de 31 martie 2011 nu a adus la cunoștință instanței de fond decât faptul că dosarul se află în etapa evaluării, fără a comunica până la închiderea dezbaterilor, că a finalizat procedura prin emiterea deciziei din 26 mai 2011.
Așadar, instanța de fond a apreciat întemeiat, pe baza probelor administrate în cauză, că recurentul avea obligația a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamanților.
Sunt neîntemeiate și criticile referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care ca și orice parte căzută în pretenții și recurentul poate fi obligat la cerere, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea după caz a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
înalta Curte nu va reține apărarea recurentului privind inexistența unui buget pentru plata cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorității recurente, care în calitate de ordonator de credite implicat direct în construcția bugetului anual în condițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, trebuia să fie diligentă și să propună în bugetul propriu astfel de sume, știut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă "cade în pretenții" conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, exonerarea recurentului, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod corect de către instanța de fond, de plata cheltuielilor de judecată în condițiile art. 275 C. proc. civ. nu poate fi primită în cauză în condițiile în care atitudinea recurentului în fața instanței de fond nu a fost una de recunoaștere a culpei sale în executarea obligațiilor ce-i incumbă în procedura administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat se susține prin cererea de recurs.
Prin urmare, înalta Curte constată că în raport de atitudinea culpabilă a recurentului sub aspectul îndeplinirii atribuțiile în derularea procedurilor administrative referitoare la soluționarea dosarului de despăgubiri, în mod justificat instanța de fond a admis cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Vor fi primite totuși, criticile formulate de recurent referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată în condițiile în care achitarea unui onorariu în cuantum de 5.000 RON față de durata litigiului și de dificultatea redusă a aspectelor asupra cărora a avut a se pronunța, va fi redus în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. la 2.000 RON.
Totodată, având în vedere că procedura administrativă reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se finalizează în fața Comisia Central prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire iar valorificarea acestui titlu se face, în cadrul altei autorități publice, potrivit dispozițiilor art. 181-art. 184din O.U.G. nr. 81/2007, înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, când a instituit în sarcina recurentului obligația de transmitere a titlului de despăgubiri către D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P.; astfel, nu s-a ținut cont de faptul că la D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P., se depune titlul de plată emis de A.N.R.P., pe baza opțiunilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri și nu titlul de despăgubiri cum în mod greșit a apreciat instanța de fond, așa încât va primi și criticile formulate de recurent pe acest capăt de cerere.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond era netemeinică doar sub aspectul obligării recurentului la transmiterea titlului de despăgubire către D.A.D.N. cât și în ceea ce privea cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul, înalta Curte a admis recursul declarat și în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a modificat în parte sentința recurată în sensul respingerii cererea de obligare a pârâtului să transmită decizia reprezentând titlul de despăgubiri la D.A.D.N. și a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul la suma de 2.000 RON.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3259/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3269/2012. Contencios → |
|---|
