ICCJ. Decizia nr. 3358/2012. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3358/2012
Dosar nr. 12036/2/2010
Şedinţa publică de la 29 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.S., obligarea acestuia la plata sumei de 71.419 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin executarea defectuoasă a contractului său individual de muncă, în calitate de director general al R.N.P. Romsilva; actualizarea debitului până la data plăţii efective şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada 2005-2007, pârâtul a avut calitatea de manager general, fiind numit prin H.G. nr. 1105/2003, prin care i s-au stabilit şi atribuţiile.
Prin diferite decizii, pârâtul a dispus schimbarea din funcţie a managerilor generali de la Direcţia Silvică Botoşani, decizii anulate irevocabil de către instanţele judecătoreşti prin hotărârile pe care, deşi erau executorii de drept, pârâtul nu le-a pus în executare, cauzând, atât prin emiterea deciziilor nelegale, cât şi prin refuzul de executare un prejudiciu autorităţii reclamante, constând în cheltuieli de judecată şi despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătoreşti, în sumă totală, pentru cele două persoane schimbate din funcţie, de 71.419 RON.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 270 şi urm. C. muncii, art. 942 şi urm. C. civ.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia de necompetenţă materială, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nulitatea cererii de chemare în judecată, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 3378 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând că în raport de prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, pârâtul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin decizia nr. 4309 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, recursul a fost respins ca nefondat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02 decembrie 2010, iar la data de 03 mai 2010, pârâtul a depus note de şedinţă, prin care a reiterat excepţiile invocate în faţa Tribunalului, susţinând în plus şi excepţia lipsei procedurii prealabile.
La rândul său, reclamanta a invocat excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, arătând că, în opinia sa, instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, potrivit art. 270 din Legea nr. 53/2003 - C. muncii.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 3372 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de necompetenţă materială, a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta R.N.P. Romsilva, în contradictoriu cu pârâul M.S., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia de necompetenţă materială, s-a stabilit irevocabil că, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, pârâtul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice aplicându-i-se prevederile Legii nr. 188/1999, prin urmare instanţa competentă material să judece acest litigiu este instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, autoritatea reclamantă fiind o autoritate publică centrală.
Pe de altă parte, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În speţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, ca instanţă de recurs, a stabilit că între reclamantă şi pârât nu este un raport de muncă, ci un raport de serviciu, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, iar instanţa de faţă este o instanţă de fond, astfel încât, decizia pronunţată de instanţa de recurs prin care a dezlegat acest aspect şi implicit problema competenţei de soluţionare în primă instanţă a cauzei este obligatorie.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate Curtea de apel a apreciat că este întemeiată, reţinând că potrivit art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, republicată, răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează, ceea ce presupune că pentru antrenarea răspunderii materiale, trebuie îndeplinite cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ., respectiv fapta ilicită, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu material şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Pe de altă parte, însă, potrivit art. 85 din acelaşi act normativ repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii.
Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii legale, antrenarea răspunderii civile a funcţionarilor publici pentru pagubele aduse autorităţii, în condiţiile art. 84 din lege, se face prin emiterea de către conducătorul autorităţii a unei decizii sau a unui ordin de imputare sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar nu prin formularea unei acţiuni în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Întrucât Legea nr. 188/1999 este o lege specială şi se aplică cu precădere faţă de dispoziţiile C. muncii şi C. civ., Curtea de apel a reţinut că reclamanta avea la îndemână procedura emiterii unui ordin de imputare sau luarea unui angajament de plată pârâţilor, neputând exista mai multe căi procedurale pentru realizarea unui drept, respectiv repararea unui prejudiciu.
Astfel, după emiterea unui ordin sau a unei decizii de imputare, pârâtul, în ipoteza în care se considera vătămat, se putea adresa instanţei de contencios administrativ, în caz contrar, ordinul sau decizia devenind titlu executoriu.
3. Recursul exercitat în cauză
Reclamanta R.N.P. Romsilva a atacat cu recurs sentinţa menţionată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8, 9 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit raportul juridic, susţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, în condiţiile în care probele dosarului, potrivit cărora regia a plătit daune cumulate în sumă de 71.419 RON unor terţe persoane în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, demonstrau fără putinţă de tăgadă că speţa este supusă prevederilor art. 84 lit. c) din aceeaşi lege.
Pornind de la această premisă - greşit identificată, în opinia recurentei - instanţa a aplicat eronat prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, ignorând teza a II-a, potrivit căreia, în situaţia prevăzută la art. 84 lit. c), repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice se face pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
4. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţa de fond a aplicat corect prevederile legale în baza cărora se angajează răspunderea materială a funcţionarilor publici, aplicabile şi pentru personalul silvic, conform art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1.1 din prezenta decizie, litigiul priveşte angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât pentru prejudiciul cauzat R.N.P. Romsilva prin exercitarea defectuoasă a atribuţiilor sale de director general.
Aplicabilitatea, în cauză, a normelor ce reglementează răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 3378 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, irevocabilă prin decizia nr. 4309 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în considerarea prevederilor art. 58 din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic.
Prin urmare, cadrul normativ în temeiul căruia ar putea fi angajată răspunderea patrimonială a intimatului-pârât constă în art. 84 şi 85 din Legea nr. 188/1999, având următorul conţinut:
Art. 84 „ Răspunderea civila a funcţionarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”
Art. 85 - „(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plata, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”
Prejudiciul a cărui acoperire se solicită rezidă în sumele plătite către două persoane reintegrate în muncă prin hotărâri judecătoreşti irevocabile – drepturi salariale, contravaloarea tichetelor de masă, contribuţii aferente drepturilor salariale şi cheltuieli de judecată şi de executare silită, iar potrivit susţinerilor recurentei-reclamante , intimatul-pârât este autorul faptelor culpabile cauzatoare de prejudicii, constând în îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de numire şi destituire în funcţii şi nepunerea în aplicare a unor hotărâri judecătoreşti executorii de drept.
În acest context factual, instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că raportul juridic dedus judecăţii se încadrează în prevederile art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, astfel că repararea pagubelor se dispune prin emiterea unui ordin sau dispoziţii de imputare sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, în condiţiile tezei I a art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, iar nu printr-o acţiune în despăgubire adresată direct instanţei de judecată.
Această soluţie se regăseşte în jurisprudenţa Înaltei Curţi, în care s-a reţinut că, în condiţiile în care nu s-a emis un ordin sau o dispoziţie de imputare în sarcina funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea , acţiunea prin care se solicită angajarea răspunderii acestuia în temeiul art. 998-999 C. civ. anterior este inadmisibilă (ex. decizia nr. 4643 din 11 octombrie 2011).
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în speţă nu este aplicabilă prevederea cuprinsă în art. 84 lit. c) din Legea nr. 188/1999, care se referă la situaţia în care autoritatea sau instituţia publică plăteşte daune unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, împotriva căruia se poate îndrepta, conform tezei finale a art. 85 alin. (1).
II. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 8, 9 sau 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.N.P. Romsilva împotriva sentinţei nr. 3372 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 852/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3548/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
