ICCJ. Decizia nr. 343/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 343/2012
Dosar nr.8538/1/2011
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4871 din 20 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva sentinţei nr. 3508 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva acestei decizii, la data de 25 octombrie 2011, a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant T.A., solicitând, în contradictoriu cu intimata Inspecţia Muncii, admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a Deciziei nr. 4871 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 2135/2/2010 şi reluarea judecăţii în vederea pronunţării unei noi hotărâri temeinice şi legale.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul susţine că instanţa de recurs a ignorat principiul priorităţii dreptului comunitar în prezenta cauză şi că nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.
Astfel, revizuentul arată că prin cererea de chemare în judecată, completată ulterior, prin cererea de recurs şi concluziile scrise a invocat faptul că deciziile contestate, nr. 704/2009 şi nr. 501/2010, emise de Inspecţia Muncii, nu sunt motivate în fapt, situaţie care impune anularea acestora, având în vedere prevederile art. 31 alin. (2) din Constituţia României, republicată, ale art. 41 alin. (1) şi (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi ale art. 17 pct. 2 din Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre, respectiv jurisprudenţa unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscală, precum şi a Curţilor de Apel.
Mai arată revizuentul că în cuprinsul deciziilor contestate, nr. 704/2009 şi nr. 501/2010, nu se regăseşte nicio referire la motivele de fapt, care ar fi condus la numirea sa din funcţia publică de şef serviciu în funcţia publică de şef birou şi ulterior în cea de consilier juridic, încălcându-se în acest sens principiul legalităţii şi stabilităţii în exercitarea funcţiei publice, prevăzut de dispoziţiile art. 3 lit. a) şi f) din Legea nr. 188/1999.
Astfel, deciziile contestate reprezintă acte nelegale, care sunt de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin C.E.D.O. şi actele comunitare, precum şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României.
Pe de altă parte, se arată în cererea de revizuire, instanţa de recurs nu a reţinut şi nu a motivat sub nicio formă, pur şi simplu a ignorat, motivele de drept invocate de recurent cu privire la:
- art. 11, art. 20, art. 31 alin. (2) din Constituţia României, republicată;
- art. 41 alin. (1) şi (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;
- art. 17 pct. 2 din Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre referitoare la o bună administraţie;
Revizuentul arată că, drept urmare a acestor prevederi legale, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a instanţelor judecătoreşti din ţară, este unitară, în sensul că atunci când constată că autorităţile publice nu respectă prevederile art. 31 alin. (2) şi art. 1 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 41 alin. (1) şi alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dispun anularea actului administrativ contestat.
Arată revizuentul că în speţă prevederile legale sus citate au fost ignorate de judecătorii instanţei de fond şi de recurs în mod intenţionat, aceştia neţinând cont nici de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. se arată următoarele:
- Instanţa de recurs în mod corect a reţinut la pct. 2.1 din decizie că recursul reclamantului a avut ca temei legal prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., însă afirmaţia instanţei cu privire la faptul că, în speţă, criticile recurentului nu au fost sistematizate în raport cu cele două motive este total eronată, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. a fost invocat şi susţinut de recurent prin cererea de recurs şi sistematizat în mod expres prin concluziile scrise.
- Instanţa de recurs nu s-a pronunţat şi pe Decizia nr. 501 din 25 februarie 2010 emisă de Inspecţia Muncii, prin care revizuentul a fost numit în funcţia publică de execuţie de consilier juridic, reţinând din expunerea circumstanţelor cauzei şi a soluţiei instanţei de fond că recurentul-reclamant a cerut prin acţiunea sa numai anularea Deciziei nr. 704/2009 emisă de Inspecţia Muncii, prin care a fost numit în funcţia publică de conducere de şef birou.
- Instanţa de recurs nu s-a pronunţat pe pct. IV - V din cererea de recurs, puncte reluate şi dezvoltate la pag. 3 din concluziile scrise la recurs, cu privire la afirmaţia instanţei de fond în ceea ce priveşte neatacarea şi a ordinelor de reorganizare, afirmaţia instanţei de recurs, precum că recurentul-reclamant nu a atacat Ordinul nr. 1.819/2009, fiind total falsă.
- Instanţa de recurs nu s-a pronunţat pe pct. 1 şi 2, din cererea de recurs, puncte reluate şi dezvoltate la pct. V din concluziile scrise la recurs, cu privire la ignorarea atât de către Inspecţia Muncii, cât şi de către instanţa de fond, a prevederilor art. 3 lit. a) şi f), art. 100 şi art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) - (7) din Legea nr. 188/1999.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Inspecţia Muncii a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de revizuent, inclusiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 322 pct. 2 C. proc. civ., în raport şi de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc.civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne, ori în speţă, revizuentul a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.
Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.
Aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele comunitare.
Revizuentul nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire şi, astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între dreptul comunitar şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.
Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanţă în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuent pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului şi nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă şi din faptul că la judecarea recursului nu s-a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor dreptului comunitar indicate în prezenta cerere de revizuire, astfel că, argumentele expuse de revizuent cu privire la încălcarea acestora nu corespund ipotezei juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare de atac exercitată în cauză.
Revizuentul a mai invocat şi motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 din C. proc. civ., potrivit căruia: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".
Acest motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este „în drept" să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunţe asupra unui lucru cerut.
Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea revizuirii în condiţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanşează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiaşi litigiu, care se desfăşoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.
Ori, susţinând că instanţa de recurs nu a analizat cauza sub toate aspectele, respectiv că nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs încadrate de revizuent în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 501 din 25 februarie 2010, că nu a analizat susţinerile sale cu privire la afirmaţia instanţei de fond în ceea ce priveşte neatacarea şi a ordinelor de reorganizare şi nu a analizat probele administrate în cauză, revizuentul invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs, prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale incidente a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate.
În acord cu cele reţinute în doctrina de specialitate, dar şi faţă de jurisprudenţa dezvoltată în această materie, Înalta Curte, examinând considerentele şi soluţia cuprinse în Decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, constată că motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate şi invocate de revizuent, nu pot fi reţinute în condiţiile în care instanţa de control judiciar s-a pronunţat strict asupra motivelor de recurs invocate de către recurentul-reclamant.
De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluţionat definitiv şi că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hotărârea nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, parag. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hotărârea nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, parag. 26).
În consecinţă, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale vreunor norme ale dreptului comunitar, în sensul invocat de către revizuent, care să justifice admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. invocate de revizuent.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, coroborate cu art. 322 C. proc. civ., astfel încât cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de T.A. împotriva Deciziei nr. 4871 din 20 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 34/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 347/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
