ICCJ. Decizia nr. 3597/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3597/2012
Dosar nr. 4107/2/2011
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta I.D.V. a solicitat obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la a redacta şi a-i comunica sentinţa penală nr. 1868 pronunţată în şedinţa publică din 19 noiembrie 2010, în dosarul penal nr. 8048/1/2010, pentru a-i da posibilitatea de a-şi motiva recursul promovat la data de 26 noiembrie 2010 , dând curs astfel cererilor înregistrate sub nr. 228 din 06 ianuarie 2011 şi la care a primit răspunsul datat 31 ianuarie 2011, prin care pârâta îi făcea cunoscut ca sentinţa este la redactare. Întrucât timp de 3 luni, pârâta nu a redactat şi nu i-a comunicat sentinţa, reclamanta a revenit cu cererea, înregistrată la data de 01 aprilie 2011 şi la care nu a primit răspuns în termenul legal de 30 de zile, astfel încât a solicitat obligarea pârâtei la a acorda un termen şi a judeca cu celeritate recursul promovat de reclamantă la data de 26 noiembrie 2010 în Dosarul nr. 8048/1/2010, obligarea pârâtei de a-i acorda daune morale în suma de 50.000 euro, echivalentul a 210.000 RON, pentru daunele pe care pârâta i le-a pricinuit, lipsind-o de dreptul la apărare şi un proces echitabil, prin neredactarea sentinţei în termenul prevăzut de art. 310 alin. (2) C. proc. pen., necomunicarea acesteia conform art. 360 alin. (1) C. pen., nesemnarea minutei de către completul de judecată conform art. 309 alin. (1) C. proc. pen., neprecizarea în minută a termenului de recurs conform art. 357 alin. (4) C. proc. pen., precum şi neacordarea unui termen de curs timp de aproape 6 luni de la pronunţarea sentinţei penale nr. 1868 din 19 noiembrie 2010, precum şi obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în favoarea statului, în cazul în care aceasta nu va pune în aplicare sentinţa.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5737 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta I.D.V., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că, la data de 31 ianuarie 2011, pârâta a înţeles să ofere reclamantei un răspuns la petiţia formulată de către aceasta la data de 06 ianuarie 2011, în condiţiile şi termenul prevăzute de dispoziţiile art. 2 şi art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, răspuns care însă nu a mulţumit-o pe reclamantă, reţinând că această împrejurare nu poate reprezenta un refuz nejustificat în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, Curtea a apreciat că respectarea dreptului la petiţionare vizează exclusiv oferirea în limitele competenţelor legale de către autoritatea publică pârâtă a unui răspuns la petiţia ce i-a fost astfel adresată, iar nu soluţionarea favorabilă a cererilor reclamantei, nefiind relevant sub acest aspect faptul că reclamanta este nemulţumită de acest răspuns, inclusiv şi faptul că nu şi-ar fi redactat în mod corespunzător recursul declarat împotriva sentinţei obiect al petiţiei în cauză.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta I.D.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, reclamanta susţine netemeinicia sentinţei pronunţate, în sensul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că pârâta a răspuns petiţiei formulate la data de 06 ianuarie 2011 în termenul prevăzut de dispoziţiile legale, fără a lua în consideraţie petiţia înaintată la data de 01 aprilie 2011, la care reclamanta nu a primit răspuns.
Totodată, recurenta arată că prima instanţă nu a avut în vedere că petiţiile formulate vizau îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de C. proc. pen., şi anume redactarea şi comunicarea hotărârilor, fapt ce a lipsit-o timp de aproape un an de dreptul de a motiva recursul promovat.
Pe de altă parte, reclamanta critică considerentele instanţei de fond conform cărora obligarea pârâtei de a redacta şi comunica sentinţa, precum şi acordarea unui termen pentru judecarea recursului nu pot fi verificate pe calea contenciosului administrativ, ci exclusiv prin exercitarea căilor de atac.
De asemenea, reclamanta apreciază că în mod nelegal prima instanţă a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, întrucât prejudiciul suferit nu a fost dovedit.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Dispoziţiile art. 2 lit. o) din legea sus-menţionată definesc dreptul vătămat ca fiind „orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;”.
În raport cu aceste dispoziţii şi cu solicitarea reclamantei, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost vătămată într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraţilor să dea explicaţii justiţiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
Instanţa constată, de asemenea, că reclamanta nu a fost vătămată nici într-un interes legitim, astfel cum este definit de art. 2 lit. p) şi r) din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că art. 264 alin. (11) C. proc. civ., invocat de către recurentă, instituie un termen pe care judecătorul îl are la dispoziţie pentru motivarea hotărârilor, dar, în cazul în care acest termen este depăşit, judecătorului nu îi incumbă obligaţia de a se justifica la cererea justiţiabililor, în condiţiile în care nu există o astfel de reglementare.
De altfel, redactarea şi comunicarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă operaţiuni specifice puterii judecătoreşti, iar eventuala depăşire a termenului în care se motivează o hotărâre judecătorească nu poate forma obiect al corespondenţei dintre justiţiabil şi judecător, atribuţiile judecătorului fiind clar stabilite în lege.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reţine un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, aflată la adăpost de orice critică şi sub acest aspect.
Prin cererea ce formează obiectul dosarului sus-menţionat, reclamanta I.D.V. îşi exprimă nemulţumirea asupra modalităţii de soluţionare a unei cereri privind comunicarea sentinţei nr. 1805 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 8049/1/2010, asupra unor aspecte referitoare la minuta care i-a fost comunicată - din acelaşi dosar - solicitând, totodată, daune morale în cuantum de 50.000 euro, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în favoarea statului.
Din verificările efectuate, reiese că reclamanta a avut Dosarul nr. 8049/1/2010 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la secţia penală, soluţionat în data de 15 noiembrie 2010 prin sentinţa nr. 1805, a cărei copie, i-a fost expediată la data de 21 septetmbrie 2011, potrivit evidenţelor din arhiva secţiei menţionate.
Întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare a deciziei solicitate, obligarea acesteia la plata daunelor morale şi a daunelor cominatorii nu se justifică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de I.D.V. împotriva sentinţei civile nr. 5737 din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3594/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3765/2012. Contencios. Anulare acte privind... → |
|---|
