ICCJ. Decizia nr. 366/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 366/2012
Dosar nr. 1006/44/2011
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună suspendarea executării actelor administrative atacate în dosarul nr. 6750/113/2010 al Curţii de Apel Galaţi, până la soluţionarea definitivă a acestui dosar.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Prin întâmpinare, pârâta a susţinut că în speţă există autoritate de lucru judecat, deoarece prin decizia nr. 2295/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă cererea de suspendare a executării actelor administrative.
Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 234 din 7 septembrie 2011 a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. 247/2009 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Brăila, a Raportului de inspecţie fiscală, a Deciziei de impunere, a Dispoziţiei nr. 32331/2008 şi a Dispoziţiei nr. 1/2009, precum şi a tuturor actelor subsecvente Raportului de Inspecţie Fiscală, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii formulate pe calea contenciosului administrativ împotriva aceloraşi acte.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că paralizarea activităţii societăţii reclamante este iminentă deoarece s-au dispus măsuri de garantare a creanţei prin instituirea de ipoteci, executarea actelor administrative prejudiciind grav activitatea societăţii existând riscul afectării ireversibile a funcţionării acesteia, concretizată în neputinţa achitării datoriilor către furnizori, bănci, salariaţi, buget.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Criticile aduse de recurentă au fost încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au vizat, în concret, greşita aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată. Astfel:
Excepţia puterii lucrului judecat invocată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila a fost greşit respinsă, deoarece nu s-a ţinut seama de Decizia nr. 2295/2011 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul autorităţii şi pe fond a respins cererea de suspendare a executării aceloraşi acte administrativ fiscale, precum şi dispoziţiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive”.
S-a procedat la suspendarea executării în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ fără ca reclamanta să fi adus dovezi în sprijinul cererii sale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., şi fără ca în cauză să fie îndeplinite condiţiile legale privind existenţa unui caz bine justificat şi privind prevenirea unei pagube iminente. Intimata-reclamantă a argumentat „cazul bine justificat” prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actelor administrativ fiscale, ceea ce nu poate fi acceptat a fi analizat în acest cadru procesual pentru că s-ar ajunge la o prejudecare a fondului.
Până la răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, obligaţiile fiscale stabilite în sarcina societăţii reclamante reprezintă creanţe certe, lichide şi exigibile. S-a amintit că şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cea a Curţii Constituţionale au statuat că suspendarea executării actului administrativ este o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi în condiţiile anume reglementate.
Nici paguba iminentă nu a fost dovedită, iar sub acest aspect prima instanţă şi-a motivat soluţia doar pe o prezumţie subiectivă de producere a unei pagube iminente atunci când a considerat că instituirea de ipoteci pentru garantarea creanţei şi executarea actelor administrative implică paralizarea activităţii societăţii.
Prin întâmpinare, intimata SC V. SRL a combătut incidenţa dispoziţiilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 arătând că obiectul celor două cereri de suspendare este diferit, iar asupra fondului acestei cereri a apreciat că dezlegarea dată este corectă şi legală.
Examinând cauza prin prisma motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. („când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”) Înalta Curte reţine că recursul este fondat şi îl va admite, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare a executării formulate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Întâi de toate se impune observaţia că în mod corect prima instanţă a constatat că în speţă nu operează autoritatea de lucru judecat faţă de obiectul celei de-a doua cereri cu care a fost învestită.
Într-adevăr se remarcă faptul că cererea de suspendare a executării asupra căreia s-a pronunţat irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 2295 din 15 aprilie 2011 (dosar nr. 1399/44/2010) a vizat Decizia de impunere din 29 octombrie 2008, iar cererea ce face obiectul dosarului de faţă priveşte pe lângă Decizia de impunere nr. 32329/2008 şi alte acte administrativ fiscale, între acestea şi decizia nr. 247/2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila în calea administrativă de atac (contestaţia) exercitată de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere menţionată şi a Raportului de inspecţie fiscală din 29 octombrie 2008.
În controlul judiciar exercitat, Înalta Curte constată însă că în mod legitim s-a imputat instanţei fondului aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/204 care reglementează operaţiunea de întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ, ca măsură de excepţie de la regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative care se bucură de prezumţia de legalitate.
Astfel, conform art. 14 alin. (1) din actul normativ incident: „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Rezultă cu evidenţă din cuprinsul acestui text legal că măsura suspendării executării actului administrativ poate fi dispusă, la cerere, de către instanţă numai în cazurile în care sunt îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv a existenţei cazului bine justificat şi a unei pagube iminente, în accepţiunea dată acestor sintagme prin art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.
Altfel spus, este vorba de o măsură care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce consecinţe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul ar fi anulat, ulterior, prin hotărâre judecătorească.
Procedura specială instituită de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, presupune doar efectuarea unei cercetări sumare a aparenţei dreptului prin raportare la probatoriul administrat în fiecare caz în parte, probatoriu care să ofere indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
Toate aspectele de mai sus, clarificate atât de doctrina cât şi de jurisprudenţa în materie, au fost necesare a fi reamintite pentru a se explica motivul pentru care au fost primite criticile recurentei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila.
În acelaşi timp este important a se sublinia că soluţia la care a ajuns judecătorul fondului este una neargumentată, iar considerentele sentinţei sunt prin ele însele lămuritoare în acest sens.
Într-adevăr, societatea reclamantă nu şi-a motivat solicitarea de aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub nici unul din cele două aspecte/exigenţe, aşa cum se poate observa atât din cererea iniţială în care se arată numai că s-a formulat acţiune în anularea deciziei nr. 247 din 15 iunie 2009 a D.G.F.P. Brăila, cât şi din precizările depuse ulterior (filele 16-17 dosar fond) în care se arată că, în contextul economic precar, executarea sumei de 695.595 lei în condiţiile în care aceasta nu este datorată s-ar prejudicia grav activitatea societăţii comerciale, cu consecinţe grave şi asupra familiilor salariaţilor.
Cum corect a accentuat recurenta, reclamanta nu şi-a respectat obligaţia de îi revine în temeiul art. 1169 din vechiul C. civ. (în vigoare încă, potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), normă potrivit căreia „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.
Aşadar, în absenţa oricăror probe care să justifice aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, concluzia primei instanţe nu are suport nici probator şi nici legal, motiv pentru care nu va fi menţinută. Cuantumul sumei reprezentând obligaţii fiscale stabilite în sarcina reclamantei nu este de natură prin el însuşi de a încadra situaţia în speţă într-un caz bine justificat şi cu atât mai mult de a contura iminenţa unei pagube.
Ca argument suplimentar în respingerea cererii de suspendare a executării formulate de SC V. SRL, Înalta Curte aminteşte că modul în care este reglementată în plan naţional procedura în discuţie este în acord cu principiile aplicabile protecţiei provizorii acordate de instanţă împotriva actelor administrative, aşa cum sunt aceste principii cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ. În Recomandare se subliniază că măsurile de protecţie provizorie pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
Ca urmare, pentru incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va aplica dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, în sensul celor expuse mai înainte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila împotriva sentinţei civile nr. 234 din 7 septembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC V. SRL ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3612/2012. Contencios. Luare măsură... | ICCJ. Decizia nr. 3674/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
