ICCJ. Decizia nr. 3704/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3704/2012
Dosar nr. 120/59/2011
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de apel Timişoara, sub nr. 120/59/2011, la data de 24 ianuarie 2011, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, pentru a se dispune anularea parţială a H.G. nr. 1.016/2005 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Timiş în privinţa poziţiei nr. 2981 din anexa nr. 2, referitoare la imobilul compus din casă, curte şi grădină, situat în Timişoara, str. D.G.T.P. (fostă str. C.) nr. 24, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că imobilul menţionat este evidenţiat în H.G. nr. 1.016/2005 la poziţia nr. 2981 din anexa 2, ca aparţinând domeniului public al Municipiului Timişoara, actul atacat fiind nelegal în raport cu dispoziţiile art. 3 şi 6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, iar pe de altă parte nu este, potrivit legii sau prin natura sa, de uz sau de interes public.
Reclamanta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi la cele ale H.G. nr. 548/1999, privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, susţinând că imobilul indicat în petitul acţiunii nu se încadrează în categoriile definite de lege ca fiind de interes public şi, dată fiind destinaţia sa de locuinţă, cu terenuri anexe, nu poate fi considerat de uz public.
În justificarea interesului său de a promova acţiunea, reclamanta a învederat instanţei că a sesizat Judecătoria Timişoara cu o cerere în revendicare a imobilului, în cuprinsul căreia a susţinut că acesta a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, cerere înregistrată sub nr. 29272/325/2010, pârâţii apărându-se în acea cauză cu susţinerea că, datorită apartenenţei sale la domeniul public al Municipiului Timişoara, terenul aferent construcţiei nu poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, cea a lipsei de interes şi a inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii.
Prin Încheierea de şedinţă din 4 mai 2011 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamanţilor, precum şi excepţiile de tardivitate şi de inadmisibilitate a acţiunii, pentru considerentele expuse în cuprinsul acelei hotărâri.
Prin Sentinţa nr. 382 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea promovată de reclamanta F.A. şi s-a dispus anularea parţială a H.G. nr. 1.016/2005 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Timiş în privinţa poziţiei nr. 2981 din anexa nr. 2, cuprinzând completarea la inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara, însuşit de Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin H.C.L. nr. 145/2004.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă următoarele.
Instanţa a constatat că se verifică în speţă susţinerile reclamantei potrivit cărora includerea bunului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale contravine dispoziţiilor din Legea nr. 213/1998.
În primul rând, s-a constatat că în inventarul astfel atestat este inclus nu doar terenul aferent construcţiei, ci însăşi casa de la adresa menţionată, deşi la adoptarea H.C.L. Timişoara nr. 145/2005 s-a precizat că apartamentele din imobil au fost dobândite de particulari prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
În opinia instanţei, chiar dacă actul de atestare a domeniului public local nu dă naştere la drepturi noi şi nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, aşa cum susţin ambii pârâţi prin întâmpinare, este însă necesar ca acele bunuri să aparţină în mod legal statului român la data atestării, or, în privinţa construcţiei această condiţie nu este îndeplinită, întrucât statul român nu mai era proprietarul unora din apartamente, dreptul de proprietate fiind transmis în baza Legii nr. 112/1995 către particulari.
Din această perspectivă a reţinut Curtea că reclamanta justifică un interes actual şi legitim, ocrotit prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004 de a solicita anularea parţială a H.G. nr. 1.016/2005 în privinţa poziţiei nr. 2981 din anexa 2 întrucât aceştia susţin că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, solicitând restituirea sa, nefiind îndeplinită condiţia cuprinsă la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică referitoare la apartenenţa bunului la domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.
În ceea ce priveşte terenul aferent imobilului, instanţa a reţinut că pentru a face obiectul unei hotărâri de trecere în domeniul public al acestei unităţi administrativ-teritoriale era necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la punctul III din anexă şi din alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.
Astfel, la punctul III din anexa Legii nr. 213/1998 sunt enumerate cu titlu exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale - municipii, comune şi oraşe, acestea fiind drumurile comunale, vicinale şi străzile; pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; locuinţele sociale; statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; cimitirele orăşeneşti şi comunale.
Din enumerarea cuprinsă în textul legal anterior menţionat a reţinut instanţa că apartenenţa la domeniul public este dată de utilitatea publică sau interesul public local legat de imobilele respective, iar în speţă nu se dovedeşte o asemenea utilitate publică sau interes public prin raportare la terenul aferent unui imobil reprezentând casă de locuit, chiar dacă acest teren a fost proprietatea statului român.
Din acest punct de vedere, instanţa a reţinut că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu a dovedit că imobilul revendicat de reclamanţi ar fi de uz sau de interes public, în sensul art. 3 din Legea nr. 213/1998, ori că la adoptarea H.C.L. nr. 145/2004, care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat, ar fi fost avute în vedere aceste criterii legal stabilite, deşi i s-a pus în vedere în mod expres obligaţia de a face această dovadă.
A mai reţinut Curtea că terenul în discuţie nu apare astfel nici potrivit dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 213/1998 şi nici potrivit naturii sale ca fiind de uz sau de interes public local, astfel încât cuprinderea acestuia în domeniul public al Municipiului Timişoara şi atestarea lui ca atare prin H.G. nr. 1.016/2005 s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (4) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998.
Din acest punct de vedere, instanţa a apreciat că nu pot fi reţinute apărările invocate în cauză, potrivit cărora unităţile administrativ-teritoriale pot stabili în mod discreţionar, prin hotărâri adoptate de consilii locale, că anumite bunuri sunt de uz sau de interes public, această calificare putând fi făcută doar prin lege.
În concluzie, în speţă, niciuna din aceste condiţii nu s-a dovedit a fi îndeplinită, căci imobilul se află în folosinţa unor particulari şi nu au acces la utilizarea sa orice persoane, respectiv, toţi membri societăţii, rezultând astfel că nu este de folosinţă generală, iar pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu a dovedit că, la adoptarea H.C.L. Timişoara nr. 145/2004, a avut în vedere interesul public pe care l-ar prezenta imobilul.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs Guvernul României şi Municipiul Timişoara - Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
În motivarea recursului formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României a criticat atât Sentinţa civilă nr. 382 din 20 septembrie 2011, cât şi Încheierea de şedinţă din 4 mai 2011, prin care au fost respinse excepţiile invocate, ca fiind date cu încălcarea/aplicarea greşită a legii.
Astfel, în ceea ce priveşte respingerea excepţiei tardivităţii ca nefondată, recurentul a susţinut că, având în vedere data publicării hotărârii atacate în M. Of., respectiv 29 septembrie 2005, şi data la care intimata-reclamantă şi-a înregistrat acţiunea, respectiv 24 ianuarie 2011, termenul de decădere de 1 an prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, soluţia instanţei de fond dată acestei excepţii este nelegală.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală, susţinând că H.G. nr. 1.016/2005 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, precum şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, recurentul a arătat că adoptarea hotărârii s-a făcut cu respectarea normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000.
Consideră recurentul că, în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă nu a justificat legitimarea procesuală, deoarece nu a făcut dovada preexistenţei unui drept asupra imobilului înregistrat la pct. 2981 din Anexa nr. 2, drept care să fi fost vătămat prin H.G. nr. 1.016/2005 în condiţiile în care acţiunea în revendicare promovată de aceasta nu a fost sancţionată definitiv şi irevocabil.
Totodată, recurentul a susţinut că în motivarea soluţiei de admitere a acţiunii formulate de reclamantă instanţa e fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 şi 3 din Lega nr. 213/1998.
Recurentul-pârât Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au susţinut în esenţă că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că trecerea imobilului respectiv în domeniul public al municipiului Timişoara, conform inventarului domeniului public aprobat prin H.C.L. nr. 145/2004 şi atestat prin H.G. nr. 1.016/2005 la poziţia nr. 2981, ar fi fost nelegală, operaţiunea fiind efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi ca urmare a analizării situaţiei juridice înscrise la data respectivă în cartea funciară, conform căreia statul român era proprietar asupra terenului din anul 1984, conform Decretului nr. 223/1974.
Totodată, recurentul a susţinut că în mod eronat instanţa de fond a analizat modalitatea de trecere în domeniul public, deşi nu a fost învestită cu o astfel de cerere, obiectul cererii reclamantei fiind anularea parţială a H.G. nr. 1.016/2005, Anexa nr. 2, poziţia 2981, hotărâre care atestă domeniul public şi nu trecerea în domeniul public.
În acest sens recurentul a invocat dispoziţiile art. 8 şi 21 din Legea nr. 213/1998, subliniind faptul că H.G. nr. 1.016/2005 a fost adoptată în baza H.C.L. nr. 145, hotărâre care nu a fost contestată în procedura prevăzută de art. 8 alin. (2) din aceeaşi lege.
Examinând hotărârile recurate, în raport de prevederile legale incidente în cauză şi criticile formulate, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză subzistă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că pentru argumentele în continuare prezentate, urmare a admiterii recursurilor formulate, se impune modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii în fond, ca neîntemeiată a acţiunii de faţă, promovată de intimata-reclamantă F.A.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În speţă, sesizând instanţa de contencios administrativ, reclamanta a solicitat anularea parţială a H.G. nr. 1.016/2005, Anexa 2, poziţia 2981, motivând că prin includerea în domeniul public al municipiului Timişoara a imobilului în discuţie (teren şi construcţii) s-au încălcat dispoziţiile art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor ce fac parte din anexa la lege, precum şi asupra altor bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public.
Contrar celor reţinute de către instanţa de fond prin sentinţa atacată, raportat la motivele invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată şi faţă de situaţia juridică a imobilelor în discuţie la data inventarierii, respectiv atestării acestora în domeniul public al municipiului Timişoara, se constată că actul administrativ contestat, H.G. nr. 1.016/2005 este legal, fiind adoptată cu respectarea prevederilor art. 108 din Constituţia României, republicată, şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi a Normelor tehnice aprobate prin H.G. nr. 548/1999, inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unei autorităţi administrativ-teritoriale se întocmeşte de către comisiile special constituite în acest sens, în fiecare uitate administrativ-teritorială şi se însuşeşte prin hotărârea autorităţii publice respective, urmând ca apartenenţa la domeniul respectiv a bunurilor cuprinse în inventar să fie atestată prin hotărâre a Guvernului.
În cauză, inventarul astfel întocmit a fost însuşit prin H.C.L. nr. 145/2004, care nu a fost contestată în procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi nici de către reclamantă prin acţiunea formulată.
Hotărârile Consiliului local sunt acte administrative de sine stătătoare emise de o autoritate publică locală şi pot fi contestate în faţa instanţelor de contencios administrativ competente potrivit dispoziţiilor legale.
În ceea ce priveşte actul administrativ contestat prin acţiunea da faţă, respectiv H.G. nr. 1.016/2005, instanţa de control judiciar constată că în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de fond că includerea imobilului evidenţiat la poziţia nr. 2981 din anexa 2 în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale contravine dispoziţiilor din Legea nr. 213/1998 .
Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, „Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional”, iar potrivit alin. (4) „Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean”.
În speţă, terenurile în cauză au fost incluse în inventarul domeniului public al municipiului Timişoara, aprobat prin H.C.L. nr. 145/2004 şi atestat prin H.G. nr. 1.016/2005 la poziţia nr. 2981, urmare a analizării situaţiei juridice înscrise la data respectivă în cartea funciară, Statul Român fiind proprietar asupra terenurilor din anul 1984 conform Decretului nr. 223/1974.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, imobilul construcţie (casă) este proprietate privată a unor persoane fizice, cumpărători conform Legii nr. 112/1995, astfel cum este menţionat în coloana 6 din anexa la H.C.L. nr. 145/2004, această situaţie juridică fiind consemnată în conformitate cu înscrierile din cartea funciară - poziţia 11 şi 12 iar proprietar al terenului fiind Statul Român - poziţia 10, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, iar suprafeţele de teren care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, rămân în proprietatea statului.
În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond potrivit căreia hotărârea atacată nu este legală întrucât stabileşte că imobilul menţionat la poziţia 2981 face parte din domeniul public, instanţa de control judiciar constată că este nelegală, în raport cu probatoriul administrat în cauză, cât şi cu prevederile art. 1 şi 3 din Legea nr. 213/1998, întrucât hotărârea de Guvern atacată a fost adoptată cu respectarea tuturor cerinţelor legale, în baza hotărârii consiliului local, care a stabilit regimul juridic de proprietate publică, în ceea ce priveşte bunurile proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale, voinţa juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau judeţean aparţinând acestor autorităţi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, „domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau interes local”, acestea fiind declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, având în vedere necesitatea concesionării sau încheierii lor, cât şi cereri depuse de persoane fizice sau juridice care solicită atribuiri de terenuri pentru construcţii cu caracter social, sau concesionări.
Pe de altă parte, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că actul prin care imobilul, respectiv terenul menţionat la poziţia nr. 2981 din Anexa 2 la H.G. nr. 1.016/2005, a fost trecut în proprietatea Statului Român ar fi fost anulat de instanţă, iar promovarea unei acţiuni în revendicare a imobilului în discuţie nu este suficientă pentru a justifica existenţa unui drept subiectiv al acesteia, care să fi fost vătămat prin emiterea actului administrativ atacat, în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză şi va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Guvernul României şi Municipiul Timişoara - Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Sentinţei nr. 382 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta F.A. ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3701/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3708/2012. Contencios → |
|---|
