ICCJ. Decizia nr. 3744/2012. Contencios. Luare măsură declarare indezirabil. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3744/2012
Dosar nr. 6637/2/2012
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 22 august 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei să dispună măsura declarării ca indezirabili pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate naţională şi luarea în custodie publică a etnicilor palestinieni A.Y.A., T.K. (alias K.M.T.), M.F. (alias M.F.H.), S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M. şi A.M., până la punerea în executare a îndepărtării de pe teritoriul României.
S-a mai arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret" puse la dispoziţie de către Serviciul Român de Informaţii - UM 0198 Bucureşti a rezultat că străinii desfăşoară activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste, astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, şi prin referire la prevederile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României coroborate cu dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
S-a mai menţionat că în urma analizării statutului juridic al străinilor pe teritoriul României, a reieşit că aceştia au intrat ilegal pe teritoriul României la date diferite.
Prin Sentinţa nr. 4648 din 24 august 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a declarat pe numiţii A.Y.A., T.K. (alias K.M.T.), M.F. (alias M.F.H.), S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M. şi A.M. ca persoane indezirabile pentru raţiuni de securitate naţională pe o perioadă de 15 ani şi a dispus luarea în custodie publică a străinilor până la îndepărtarea de pe teritoriul României în temeiul art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002.
Analizând datele comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret", Curtea a constatat că acestea fac dovada faptului că străinii desfăşoară activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste ce sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 conform cărora constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele: (i) actele teroriste precum şi iniţierea sau suspiciunea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; (...) (l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.
Curtea a avut în vedere deopotrivă şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 care prevăd că: „(1) împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi victimelor conflictelor armate ale căror statut şi regim sunt reglementate prin legi speciale".
În plus, s-a mai avut în vedere şi împrejurarea că România, în calitate de membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi-a asumat obligaţia de a refuza şederea pe teritoriul naţional a celor care finanţează, plănuiesc, sprijină sau comit acte de natură teroristă.
Curtea a mai reţinut că prin măsura dispusă în cauză nu se produce încălcarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât chiar dacă măsura constituie o ingerinţă în viaţa privată şi de familie, această ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică.
S-a mai reţinut că în ceea ce priveşte necesitatea adoptării unei astfel de măsuri faţă de străini, aceasta este justificată de natura şi gravitatea activităţii desfăşurate în raport de care se apreciază proporţionalitatea dintre măsura dispusă şi scopul urmărit.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs A.Y.A., T.K., M.F., S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M., A.M.
În motivarea recursurilor formulate, pârâţii au arătat în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond a încălcat normele de procedură în sensul că nu a fost comunicată sesizarea parchetului, Adresa nr. 2506/II-5 din 22 august 2012 care a fost la baza propunerii de declarare ca indezirabili, iar pârâţilor nu le-au fost furnizate elementele necesare din care să rezulte dovezile faptului că străinii desfăşoară activităţi subversive, invocând dispoziţiile art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.
Pe de altă parte, recurenţii au susţinut că reprezentantul Ministerului Public nu a făcut dovada începerii procedurilor prevăzute de legislaţia penală, având în vedere gravitatea faptelor imputate, cu privire la pericolul asupra securităţii naţionale şi declararea ca indezirabili pentru perioada maximă prevăzută de lege.
- hotărârea instanţei de fond este nemotivată, invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au susţinut că nefurnizarea niciunui indiciu cu privire la faptele imputate reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocând în acest sens cauza Kaya împotriva României nr. 33970/05, pct. 59 din 12 octombrie 2006, Lupşa împotriva României nr. 10337/04 pct. 59, 8 iunie 2006 şi Ahmed împotriva României nr. 34621/03 pct. 53-54, 13 iulie 2010.
- în ceea ce priveşte individualizarea perioadei de declarare ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani, s-a făcut fără a se circumstanţia în ce măsură gravitatea faptelor reţinute atrăgeau aplicarea perioadei maxime;
- nerespectarea dreptului la apărare în sensul că datorită celerităţii procedurii au fost privaţi de asistenţa unui avocat şi s-a dispus respingerea probatoriului cu înscrisuri nedepuse traduse legalizat în limba română;
- instanţa de fond a omis să analizeze condiţiile de îndepărtare de pe teritoriu, cu precădere a elementelor care interziceau aceasta în temeiul art. 92 alin. (1) lit. f), coroborat cu art. 87 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002;
- recurenţii au invocat şi interdicţia îndepărtării colective, considerând că în mod greşit prin sentinţa atacată nu a fost individualizată situaţia personală a fiecăruia.
- cu privire la măsura de luare în custodie publică, recurenţii au criticat sentinţa atacată susţinând că nemenţionarea ţării de destinaţie reprezintă o încălcare a art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Contrar celor susţinute, în recursurile formulate cu privire la încălcarea normelor de procedură în ceea ce priveşte necomunicarea actului de sesizare, instanţa de control judiciar constată că pârâţilor li s-a făcut o informare cu privire la faptele care stau la baza sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, fapte care au fost reţinute şi în motivarea instanţei de fond. În acest sens, din examinarea sentinţei atacate rezultă că acestora li s-au imputat acte de terorism astfel cum sunt acestea definite de dispoziţiile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, cât şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Potrivit acestor dispoziţii, împotriva cetăţenilor străini sau a apatrizilor, despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism sau de favorizare a terorismului, se dispune măsura de declarare ca persoane indezirabile în România.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurenţilor cu privire la nemotivarea hotărârii atacate întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora se interzice ca informaţii de acest gen să fie arătate în conţinutul hotărârii, având în vedere faptul că măsura declarării ca indezirabili a străinilor în cauză se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională.
Faptul că instanţa nu a indicat datele şi informaţiile respective nu înseamnă că judecătorul fondului a realizat o examinare formală a cauzei, întrucât astfel cum rezultă din conţinutul hotărârii atacate, acesta a consultat documentele provenite de la Serviciul Român de Informaţii, constatând că în cauză sunt îndeplinite exigenţele legale ale art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru a dispune măsura de declarare ca indezirabili a pârâţilor.
De altfel, aceste documente clasificate au fost puse la dispoziţia instanţei de control judiciar, în condiţiile legii, pentru a fi avute în vedere în examinarea recursurilor declarate de către pârâţi.
Totodată, Înalta Curte constată că recurenţilor-pârâţi le-au fost asigurate toate garanţiile procesuale necesare, prin accesul concret şi efectiv la judecător, hotărârea atacată fiind pronunţată în conformitate cu exigenţele procesului echitabil, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte individualizarea perioadei de declarare ca indezirabili, având în vedere gravitatea faptelor reţinute drept motive pentru luarea acestei măsuri, instanţa de control judiciar apreciază că în mod corect s-a dispus ca durata acesteia în cazul recurenţilor-pârâţi să fie cea maximă prevăzută de lege.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurenţilor privind omisiunea instanţei de fond de a verifica îndeplinirea condiţiilor de îndepărtare de pe teritoriu, respectiv a interdicţiilor prevăzute de art. 92 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, coroborate cu prevederile art. 87 alin. (3), având în vedere că măsura declarării ca indezirabili poate fi aplicată chiar şi străinilor care sunt solicitanţi ai statutului de refugiat, în temeiul dispoziţiilor art. 147 din O.U.G. nr. 194/2002, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate faţă de prevederile ordonanţei de urgenţă, cu excepţia situaţiilor în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul în care prima instanţă a administrat probaţiunea, Înalta Curte constată că pârâţilor li s-a asigurat dreptul la apărare, aceştia beneficiind de serviciile unui translator şi le-a fost admisă proba cu înscrisuri.
Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte reţine că pârâţii au desfăşurat activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste astfel cum sunt acestea definite în dispoziţiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, şi prin referire la prevederile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 535/204, activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică, astfel cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond pe baza documentelor emise de Serviciul Român de Informaţii.
Analizând documentele respective, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică şi justifică măsura dispusă de judecătorul fondului de a-i declara pe pârâţii din cauză ca persoane indezirabile, pentru raţiuni de securitate naţională, în baza art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, privind regimul străinilor.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurenţilor cu privire la încălcarea prevederilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Kaya împotriva României şi Lupşa împotriva României, instanţa de control judiciar constatând că toate exigenţele impuse de textele legale invocate (art. 8 din Convenţie) au fost respectate în cauza de faţă, iar declararea ca indezirabili a recurenţilor-pârâţi nu reprezintă o decizie a autorităţilor administrative, ci a fost dispusă de o instanţă de judecată, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare al pârâţilor.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de A.Y.A., T.K., M.F., S.A., S.A., A.H.Z., A.H.M., A.M. împotriva Sentinţei nr. 4648 din 24 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3743/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3752/2012. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
