ICCJ. Decizia nr. 3748/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3748/2012
Dosar nr. 7192/85/2011
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 16 noiembrie 2011 formulată de Primarul K.W.I., în calitate de reprezentant legal al Unităţii Administrativ Teritoriale - Municipiul Sibiu a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Camera de Conturi Sibiu, Curtea de Conturi a României în temeiul pct. 227-228 coroborat cu pct. 354 şi urm. Din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi aprobat prin Hotărârea Curţii de Conturi nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/2010: anularea deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 40 din 10 august 2011 directorul Camerei de Conturi Sibiu a constatat în mod netemeinic şi fără a lua în considerare materialul probatoriu pus la dispoziţie de către reprezentantul unităţii administrativ teritoriale, două aspecte: faptul că în anul 2010 au fost plătite personalului din aparatul propriu al primarului şi celui din serviciile publice subordonate, în mod nelegal, drepturi salariale în baza acordului/contractului colectiv de muncă, în sumă calculată de auditori de 8.956.587 RON, precum şi faptul că s-a efectuat o plată dublă a cheltuielilor indirecte şi a profitului către executantul lucrării „reabilitare strada N.I .", în sumă calculată de auditori de 38.954,70 RON.
Reclamanta a precizat că, împotriva acestei decizii a fost formulat în termen legal contestaţie, soluţionată în mod nelegal prin respingerea acesteia în baza încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiei din cadrul Curţii de Conturi a României.
În ce priveşte plata drepturilor speciale acordate în anul 2010 în baza acordului/contractului colectiv de muncă reclamanta a arătat că drepturile respective nu sunt drepturi salariale.
Prin întâmpinarea formulată Curtea de Conturi a României, pentru Camera de Conturi a Judeţului Sibiu, a solicitat admiterea excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Sibiu şi pe cale de consecinţă, declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 420/CA din 14 februarie 2012 Tribunalul Sibiu a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta Curtea de Conturi României şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pornind de la obiectul acţiunii, respectiv cererea de suspendare a executării a unor acte administrative raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, Tribunalul a reţinut în ce priveşte competenţa materială de soluţionare a unei astfel de cereri, în primă instanţă, că aceasta revine instanţei competente să judece fondul cauzei.
În ce priveşte cererea reclamantei de anulare a deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu precum şi a încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României formulată în temeiul pct. 227-228 coroborat cu pct. 354 şi urm. din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, Tribunalul a reţinut că în primă instanţă competenţa aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei.
S-a mai reţinut că de la data intrării în vigoare a Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 (publicat în M. Of. nr. 832/13.12.2010), respectiv de la data de 01 ianuarie 2011, competenţa de soluţionare a sesizărilor formulate de conducerea entităţilor verificate împotriva încheierilor emise de Comisia de Soluţionare a Contestaţilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei, conform pct. 228 din acest act normativ.
Curtea de Apel Alba Iulia prin sentinţa nr. 156 din 25 aprilie 2012 a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal, constatând ivit conflictul negativ de competenţă.
Curtea de Apel verificând din oficiu competenţa materială de soluţionare a cauzei potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. s-a declarat necompetentă pentru următoarele motive.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că s-a stabilit competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Curtea, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., a stabilit că în cazul de faţă, actul care a produs efecte juridice este cel emis de Camera de Conturi astfel încât competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 C. proc. civ., reţine că a fost legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, anularea deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României precum şi suspendarea executării măsurilor dispuse prin decizia nr. 40 din 10 august 2011 şi menţinute prin încheierea nr. 375 din 26 octombrie 2011.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia Camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi Regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ, astfel cum a stabilit jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin deciziile nr. 4522 din 4 octombrie 2011 şi nr. 4547 din 5 octombrie 2011 a respins recursurile declarate de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 112 din 27 iunie 2011 şi respectiv încheierii din 21 iunie 2012 ale Curţii de Apel Bacău, prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a prevederilor din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 referitoare la competenţa curţii de apel în soluţionarea contestaţiilor împotriva încheierilor emise de comisia constituită la Curtea de Conturi.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse şi în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială – Municipiul Sibiu în contradictoriu cu pârâţii Camera de Conturi Sibiu şi Curtea de Conturi a României şi intervenientul SC G.T. SRL în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← CSJ. Decizia nr. 3750/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3740/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
