ICCJ. Decizia nr. 3740/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3740/2012
Dosar nr. 446/45/2011
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Iaşi la nr. 8287/99/2010 şi apoi pe rolul Curţii de Apel Iaşi la nr. 446/45/2011, după declinarea de competenţă hotărâtă prin sentinţa nr. 552 din 09 martie 2011, reclamantul R.V. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a contestat hotărârea din 31 august 2010, emisă de pârâtă şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5.000 RON, arătând că s-a reţinut greşit că doar în perioada 15 aprilie 1944 - 31 august 1944 a fost refugiat din motive etnice, în condiţiile în care refugiul a durat până în noiembrie 1944.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că la stabilirea perioadei de refugiere a avut în vedere declaraţia dată de sora contestatorului, G.M., care avea 20 de ani la data refugiului, în timp ce contestatorul avea 5 ani.
În şedinţa publică din 08 septembrie 2011, reclamantul R.V. a declarat că renunţă la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 RON reprezentând daune morale.
Prin sentinţa nr. 243 din 8 septembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Iaşi la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale şi a respins ca nefondată restul acţiunii formulată de reclamantul R.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Având în vedere dispoziţiile art. 246 C. proc. civ. potrivit cărora reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, instanţa a lua act că reclamantul R.V. a renunţat la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Iaşi la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale.
Instanţa a mai constatat că în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 189/2000, este beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, dacă a fost refugiată, expulzată sau strămutată din altă localitate.
Din acest text rezultă că numai persoana care a fost refugiată, expulzată sau strămutată din cauza persecuţiilor din motive etnice este beneficiară a prevederilor acestuia.
Instanţa a reţinut însă că pentru a fi aplicabile prevederile actului normativ indicat este necesar ca părăsirea localităţii şi refugierea să se fi produs din cauza persecuţiilor etnice, or părăsirea localităţii C. nu a fost determinată de o astfel de situaţie. Mutarea din localitatea C. s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea Statului român într-un teritoriu aflat de asemenea sub autoritatea Statului român, în condiţiile în care Statul român nu şi-a persecutat etnic cetăţenii, indiferent de etnia acestora. Ca atare, mutarea dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război, ca urmare a înaintării frontului sovietic, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.
Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecinţele nefavorabile situaţiei de refugiat, dar legiuitorul prin O.G. nr. 105/1999 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii de persoane.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.V., criticând soluţia adoptată pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând, în esenţă, că din documentele prezentate rezultă că evacuarea acesteia s-ar fi datorat persecuţiei etnice.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de dispoziţiile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii din motive etnice, aflându-se în una din situaţiile prevăzute de articolul mai sus menţionat.
Prin „persoană strămutată” în altă localitate, conform dispoziţiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”.
Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că evacuarea din localitatea de domiciliu a reclamantului şi a familiei sale s-ar fi datorat unor motive etnice ci s-a produs ca urmare a apropierii frontului, fiind o măsură de protejare.
În cauză, din înscrisurile depuse la dosarul de fond al cauzei rezultă că, într-adevăr, starea de refugiu în care s-a aflat reclamantul a încetat în noiembrie 1944, nu la data de 31 august 1944. Astfel, din declaraţia acestuia reiese că în august 1944 tatăl său cu fraţii reclamantului, C. şi M., s-au întors pe jos din refugiu şi că ceilalţi membri ai familiei s-au întors în noiembrie 1944 cu o căruţă împrumutată de la fratele tatălui. Cele declarate de reclamant sunt confirmate de A.G. care a relatat că a plecat în refugiu în aprilie 1944 cu familia R., iar la întoarcere, în august 1944, mama reclamantului cu trei copii mai mici erau în localitatea de refugiu, ceilalţi copii fiind plecaţi spre casă, pe jos, cu tatăl lor. De asemenea, în acelaşi sens este şi declaraţia dată de R.P., fratele reclamantului.
Având în vedere şi faptul că din adeverinţa din 02 iulie 2010 eliberată de Primăria comunei C. din judeţul Iaşi, rezultă că în anul 1944 cel mai mic frate al reclamantului avea un an, iar reclamantul avea 5 ani, ceea ce înseamnă că nu este unul dintre copiii care au plecat spre casă, cu tatăl lor, în august 1944, în mod corect Curtea de Apel a considerat că întinderea duratei refugiului reclamantului R.V. este cea indicată de el, 15 aprilie 1944 - noiembrie 1944.
Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecinţele nefavorabile, dar legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii.
Situaţia relevată nu atrage aşadar incidenţa prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.
În raport de cele mai sus menţionate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.V. împotriva sentinţei nr. 243 din 8 septembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3748/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3602/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
