ICCJ. Decizia nr. 3738/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3738/2012
Dosar nr. 9688/2/2010
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 11 octombrie 2010, reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflaţia, până la data plăţii efective.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 10 august 2010 a luat cunoştinţă că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25%. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituţiei pârâte deşi salariul face parte din elementele actului de numire în funcţie, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
A mai arătat reclamanta că salariul este o componentă a dreptului la muncă, reprezentând contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de angajat. Din raportul de serviciu incumbă obligaţii ambelor părţi, printre care obligaţia esenţială a angajatorului de a plăti salariul angajatului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin actul de numire în funcţie.
În opinia reclamantei, dreptul la salariu este corolarul dreptului constituţional la muncă, diminuarea acestuia constituind o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. Măsura diminuării salariului cu 25% încalcă în mod vădit dispoziţiile art. 11, 16, 20, 41, 44, 47 şi 53 din Constituţie.
Prin completări la cererea introductivă , reclamanta a arătat că înţelege să întregească motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată cu următoarele:
Prin ordinul de numire a sa în funcţia publică s-a stabilit raportul juridic de serviciu cu instituţia publică angajatoare pârâtă, salariul fiind un drept asupra căruia părţile au convenit şi nici un terţ faţă de raportul de serviciu nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Deci, Statul nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, neputând diminua salariile funcţionarilor publici, prin edictarea unei legi, întrucât protecţia juridică a raportului de serviciu trebuie să fie aceeaşi pentru personalul bugetar ca şi pentru cel încadrat la angajatori privaţi.
Reducerea salariului brut cu 25% pe temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 încalcă prevederile art. 17 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea excepţiei a arătat că diminuarea temporară cu 25% a salariilor brute ale angajaţilor săi (care au statut de funcţionari publici) s-a dispus prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010, pentru perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Ordinul menţionat este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar pentru contestarea lui trebuia urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege.
Mai mult, potrivit art. 34 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, este necesară, de asemenea, urmarea unei proceduri prealabile sub forma contestaţiei, când este în discuţie stabilirea salariilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit acestei legi, contestaţie a cărei soluţionare este de competenţa ordonatorului de credite, soluţia putând fi atacată ulterior la instanţa judecătorească competentă.
A concluzionat pârâta că pentru cererea introductivă nu s-a urmat procedura prealabilă, astfel că sancţiunea este inadmisibilitatea.
Prin sentinţa nr. 4431 din 24 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins acţiunea ca nefondată.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile obligatorii, Curtea a constatat-o neîntemeiată pentru motivele care urmează.
Acţiunea de faţă, prin care se urmăreşte revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului, este îndreptată împotriva Ordinului nr. 6669 din 20 iulie 2010, emis de vicepreşedintele A.N.A.F., în calitate de conducător al Autorităţii Naţionale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar.
Art. 34 din Legea nr. 330/2009 prevede urmarea unei proceduri administrative prealabile în cazurile privitoare la cuantumul salariilor funcţionarilor publici. Însă, Curtea a constatat că în cauza de faţă măsura diminuării temporare a salariului a fost luată prin act administrativ, respectiv ordinul conducătorului instituţiei publice, care nu a fost comunicat angajatului-funcţionar public, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009.
În această conjunctură, în opinia Curţii nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată se invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituţionale a măsurii de restrângere a exerciţiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie, iar pe de altă parte, se invocă neconcordanţa între anumite acte internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, reglementărilor internaţionale mai favorabile. Sunt menţionate, în principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale împreună cu jurisprudenţa Curţii C.E.D.O., precum şi art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi art. 1 pct. 2 şi 4 şi art. 4 din Carta Socială Europeană.
Funcţionarii publici angajaţi în cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor au fost salarizaţi în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Stabilirea neconcordanţei între dispoziţiile unei legi şi Constituţia ţării intră în atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale. Singura cale pentru constatarea neconstituţionalităţii măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, a cărei soluţionare intră în atribuţiile Curţii Constituţionale, iar nu a instanţelor de drept comun.
Prin urmare, critica sumară din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituţionale s-a reţinut că este nefondată pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a decis că art. 1 - 8 şi art. 10 - 17 din Lege sunt constituţionale, iar pe de altă parte, partea reclamantă nu a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010.
Prin Decizia nr. 872/2010 anterior citată, Curtea Constituţională a reţinut, în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din Constituţie, că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea nr. 118/2010 se încadrează în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare şi este determinată de imperativul apărării securităţii naţionale – prin prisma aspectelor economice, financiare şi sociale care ar putea afecta însăşi fiinţa statului, datorită amplorii şi gravitaţii situaţiei de criză economică, măsura nu aduce atingere substanţei dreptului, având, de altfel, caracter temporar şi se aplică nediscriminatoriu.
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale “ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, conţinând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alin. al art. 1, stabileşte principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiaşi alin., vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiţii, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alin. al art. 1, recunoaşte statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. A doua şi a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor, fiind analizată de Curtea C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea C.E.D.O. urmăreşte numai dacă justul echilibru între exigenţele relative la interesul general şi imperativele legate de protecţia drepturilor fundamentale ale individului a fost menţinut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz şi ceilalti c. Spaniei, hotărârea din 2 februarie 2010, parag. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 şi 41).
Cauza Mureşanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speţa de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz „bun” în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de altă parte, Curtea C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională. Curtea C.E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri, că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 şi cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
În concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamanta C.A., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă critică sentinţa atacată pentru aspecte nereţinute de către instanţa de fond.
Se susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu a fost privat de dreptul de folosinţă al bunului său reprezentat de procentul de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va mai fi plătită niciodată.
Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În motivarea încălcării dispoziţiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispoziţiilor menţionate, aşa cum a reţinut C.E.D.O. în cauza Mureşan împotriva României, hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerinţă a autorităţii publice constând în privarea de 25% din salariu şi că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenţie.
Mai susţine recurenta-reclamantă că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este obligat să presteze activitate fără a fi remunerat, fapt interzis de Convenţia nr. 29/1930 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie, ratificată de prin Decretul nr. 213/1957 şi de Convenţia nr. 105/1997 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind abolirea muncii forţate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, prin criticile din recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond, în mod greşit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocând, sub acest aspect, şi numai în faţa instanţei de recurs nerespectarea interdicţiei referitoare la munca forţată statuată în Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de România.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat, prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în mod corect instanţa a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noţiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noţiunii consacrate de art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia:
„Art. 1. – Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor ”.
Totodată, este adevărat că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., atât cea invocată de recurent - cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât şi în jurisprudenţa mai recentă reprezentată de hotărâri pronunţate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu şi Toader împotriva României, hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008 ):
„[…] art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin. şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alin., vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionată în cel de-al doilea alin., recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James şi alţii împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reiterează în parte principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea şi Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006-]”.
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerinţă a statului în privinţa interesului patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerinţă să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerinţa este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerinţa ce decurge din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 urmăreşte un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situaţia de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte reţine că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului (aceeaşi fiind şi opinia exprimată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
În acelaşi sens, în mod just, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că C.E.D.O. a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. […] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietăţii”.
Criticile din recurs referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării şi aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea muncii forţate prin Convenţia nr. 29/1930 şi Convenţia nr. 105/1997 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noţiunii de „ muncă forţată sau obligatorie”, în sensul de „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie” (art. 2 pct. 1 din Convenţia nr. 29/1930).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.A. împotriva sentinţei nr. 4431 din 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3716/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3820/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
