ICCJ. Decizia nr. 375/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 375/2012
Dosar nr. 1267/33/2010
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 498 din 21 decembrie 2010 Curtea de Apel Cluj – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC I.I. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, având ca obiect anularea parţială a Deciziei nr. 38 din 2 iunie 2006 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a soluţionării cauzei referitoare la suma de 1.328.827 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar şi rămasă la plată în sumă de 1.042.278 lei cu majorări de întârziere în sumă de 286.549 lei şi în consecinţă obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea contestaţiei sub aspectele indicate mai înainte precum şi a contestaţiei înregistrată sub nr. 507.902/2009 împotriva deciziei de impunere din 25 iunie 2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală parţială din 23 iunie 2009 întocmit de consilieri superiori din cadrul Activităţii de Inspecţie Fiscală Cluj S.I.F. 3.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că:
Decizia Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a cărei anulare parţială s-a cerut este şi a fost emisă la data de 2 februarie 2010 şi nu la 2 iunie 2006 cum din eroare s-a indicat în acţiune.
Raportul de inspecţie fiscală a stat la baza emiterii de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj din 25 iunie 2009 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare.
Faţă de sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj prin înaintarea procesului-verbal din 4 august 2009 pentru a se stabili dacă faptele constatate cu ocazia inspecţiei fiscale întrunesc sau nu elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, organul competent cu soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă pentru TVA suplimentară şi TVA rămasă de plată plus majorări întârziere a făcut aplicaţia art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 suspendând prin decizie motivată această măsură.
În privinţa sumei de 7.060 lei, contestată, instanţa a observat că nu au fost respectate de către reclamantă dispoziţiile art. 206 lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora contestaţia trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept şi dovezile pe care se întemeiază şi în aceste condiţii avându-se în vedere şi pct. 12.1 lit. b) din Ordinul nr. 519/2005, sub acest aspect contestaţia a fost respinsă ca nemotivată.
Solicitarea de deducere a TVA în sumă de 50.384 lei aferentă achiziţionării unui aparat de zbor a fost considerată în mod corect ca neîntemeiată prin neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în mod cumulativ şi limitativ prin art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 nefiind dovedită existenţa contractului de prestări servicii şi nici destinaţia în sensul că aparatul de zbor a fost utilizat în folosul desfăşurării unor operaţiuni taxabile. Realitatea şi utilizarea serviciilor prestate se analizează, reţine instanţa, prin prisma criteriilor instituite de H.G. nr. 44/2004 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (pct. 48 al Titlului al II-lea).
S-a apreciat ca nefondată şi cererea de deducere a TVA în sumă de 5.588 lei aferentă a 3 facturi prezentate în copie, prezentându-se ulterior originalul pentru una din facturi, faţă de dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 în forma în vigoare la data efectuării operaţiunilor, potrivit cărora pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA persoana impozabilă trebuie să îndeplinească cerinţa de a deţine o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5), iar potrivit pct. 46 din H.G. nr. 44/2004 „justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc. sau alte documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc.”.
Împotriva susmenţionatei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC I.I. SRL.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a considerat că se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios formulate, arătând în esenţă că:
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal nu a fost motivată, neindicându-se nici un argument sau raţiune care să fi condus la concluzia că acţiunea este nefondată, nefiind analizate motivele invocate în susţinerea cererii în anulare parţială, instanţa limitându-se la enumerarea unor aspecte nu tocmai relevante: dispozitivul deciziei nr. 38 din 2 februarie 2010, unul din petitele acţiunii, numărul şi data deciziei A.N.A.F., faptul că a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj şi indicarea textului art. 214 C. proc. fisc.
O a doua critică a vizat greşita aplicare a art. 214 lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, omiţându-se a se observa că suspendarea reprezintă o opţiune şi trebuie motivată, precum şi că la momentul la care pârâta a fost învestită cu contestaţia nu era întocmit încă procesul verbal de sesizare a organelor de cercetare penală.
În solicitarea recurentei ca instanţa de recurs să procedeze la o analiză a cauzei sub toate aspectele în temeiul art. 3041 C. proc. civ. s-au reiterat capetele de cerere, conţinutul părţii de dispozitiv din Decizia Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală contestat pe calea contenciosului administrativ, conţinutul raportului de inspecţie fiscală şi al deciziei de impunere din 25 iunie 2009. Apărările cuprinse în acţiunea cu care a fost învestită curtea de apel au fost reluate, arătându-se că organul competent să soluţioneze contestaţia administrativă a aplicat greşit art. 214 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc. deşi era obligat să soluţioneze pe fond această contestaţie deoarece din actele existente rezultă cu claritate că raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere erau nefondate, în acest sens fiind dezvoltate apărări pe fondul contestaţiei împotriva deciziei de impunere, în privinţa sumelor reprezentând TVA de la pct. 1 din Decizia nr. 38 din 2 februarie 2010 a A.N.A.F.
Intimaţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj au formulat întâmpinare, combătând motivele de recurs şi apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.
Examinând cauza, prin prisma motivelor invocate de recurentă şi prin prisma art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi nici un alt motiv care să atragă reformarea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, astfel că recursul va fi respins, pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Considerentele sentinţei aflate în control judiciar contrazic în mod evident susţinerile expuse în cererea de recurs care, de altfel, nu se constituie în critici concrete aduse concluziei că acţiunea reclamantei nu este întemeiată, reprezentând doar o reluare a apărărilor făcute şi în faţa primei instanţe faţă de actul administrativ fiscal contestat parţial.
Nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”), Înalta Curte remarcând că sentinţa civilă în discuţie cuprinde în conformitate cu art. 261 alin. (1) C. proc. civ. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care s-au înlăturat susţinerile celui care a iniţiat demersul judiciar.
În acest context, redarea pct. 1 din Decizia nr. 38/2010 a A.N.A.F., a solicitărilor concrete ale reclamantei, a textelor de lege aplicate de organul competent să soluţioneze contestaţia administrativă nu pot fi considerate aşa cum afirmă recurenta ca fiind superfluue, ori nerelevante căci era absolut necesar ca instanţa să stabilească exact cadrul procesual în raport de coordonatele oferite de reclamantă şi de actele dosarului.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. („când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”), Înalta Curte reţine de asemenea că acesta nu poate fi acceptat şi că, de altfel, în dezvoltarea lui recurenta s-a rezumat la criticarea soluţiei date în procedura administrativă, de suspendare a contestaţiei formulate de SC I.I. SRL Cluj relativ la suma totală de 1.328.827 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar şi rămasă de plată în sumă de 1.042.278 lei, ca urmare a stabilirii suplimentare de TVA în sumă de 1.163.441 lei şi a respingerii la rambursare a TVA în sumă de 121.163 lei, şi majorări de întârziere 286.549 lei – aferente TVA stabilită suplimentar şi rămasă de plată (pct. 1 din Decizia A.N.A.F.).
Măsura suspendării contestaţiei/cauzei a fost dispusă cu respectarea prevederilor legale incidente, anume a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora: „(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: (a)„organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă”.
Conform art. 214 alin. (3) din acelaşi act normativ „Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea […]”.
Relativ la motivul care a determinat suspendarea, îndoielile recurentei-reclamante sunt nejustificate, neputând fi ignorată sesizarea de către organele de inspecţie fiscală ale D.G.F.P. Cluj – Activitatea de Inspecţie Fiscală a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj (procesul verbal din 4 august 2009) în vederea stabilirii de către organele abilitate dacă faptele constatate în timpul inspecţiei fiscale întrunesc sau nu elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale. Fiind vorba de realitatea şi legalitatea operaţiunilor desfăşurate de societatea comercială în condiţiile în care s-a constatat de către organele de inspecţie fiscală că aceasta nu a înregistrat în totalitate operaţiunile comerciale efectuate, respectiv vânzarea de construcţii tip case de locuit construite pe terenul proprietatea asociaţiilor persoane fizice, în cadrul contractului de asociere în participaţiune din 12 noiembrie 2007, încheiat între societate şi persoane fizice (B.D. şi B.C.S.), nici organele administrative şi, cu atât mai mult, nici instanţa nu se poate pronunţa pe fondul acestei părţi a contestaţiei adresate A.N.A.F., existând o clară interdependenţă între stabilirea obligaţiei bugetare constatate prin procesul verbal din 4 august 2008, ale cărui constatări au fost preluate din raportul de inspecţie fiscală, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, fireşte dacă va fi cazul. În sprijinul tezei că autoritatea administrativă nu se poate pronunţa pe fondul cauzei vine principiul consacrat prin art. 19 alin. (2) C. proc. pen.
În acest context nu poate fi primită nici critica referitoare la nemotivarea soluţiei de suspendare luată prin Decizia A.N.A.F., actele dosarului demonstrând contrariul, anume faptul că măsura suspendării s-a dispus prin decizie motivată.
Aspectele care ţin de fondul contestaţiei şi care au fost dezvoltate pe larg în cererea de recurs nu pot face obiectul unei verificări în momentul de faţă, ci doar după finalizarea procedurii prevăzute în Titlul IX C. proc. fisc.
Cum celelalte aspecte care vizau fondul cauzei şi asupra cărora curtea de apel s-a pronunţat, motivat, nu au făcut obiectul vreunei critici din partea recurentei şi cum examinând din oficiu, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu există elemente care să conducă la o altă concluzie decât cea a primei instanţe şi deci la modificarea sentinţei atacate.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I.I. SRL Cluj împotriva sentinţei civile nr. 498 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 373/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 378/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
