ICCJ. Decizia nr. 415/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 415/2012
Dosar nr. 1259/35/2010
Şedinţa publică de Ia 27 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 decembrie 2010, reclamantul C.P.P. „N.S."; Bihor a solicitat anularea adresei din 7 decembrie 2010 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind acordarea de despăgubiri băneşti.
În motivare, a arătat că potrivit Hotărârii emise de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bihor, o reconstituire a dreptului de proprietate nu mai este posibilă pe vechiul amplasament şi nici pe un alt amplasament, astfel încât reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri băneşti.
A mai susţinut că pârâta face confuzie între reconstituirea dreptului de proprietate şi exercitarea dreptului de proprietate dobândit în baza actului normativ reparatoriu.
Interdicţia înstrăinării de către forma asociativă a terenului reconstituit în natură nu echivalează cu imposibilitatea acordării de despăgubiri băneşti în situaţia în care o restituire în natură nu este posibilă, iar poziţia exprimată de pârâtă contravine practicii C.E.D.O. şi practicii interne în materie.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 ianuarie 2011, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere şi a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.
Prin precizarea de acţiune formulată în faţa instanţei de fond la data de 26 ianuarie 2011, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei prin care să se stabilească despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa nr. 54/CA-P.I. din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea a Respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
A admis acţiunea formulată de reclamantul C.P.P. N.S., prin împuternicit B.O.G., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea şi Controlul Aplicării Legislaţiei din Domeniul Restituirii Proprietăţii Funciare, şi în consecinţă:
A anulat înscrisul din 07 decembrie 2010 emis de pârâtă, şi a obligat-o pe aceasta la emiterea titlului de despăgubiri în favoarea reclamantului.
A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor s-a reţinut că este autoritatea publică ce a emis actul administrativ în litigiu, respectiv adresa din 07 decembrie 2010 prin care se refuză acordarea de despăgubiri reclamantului.
S-a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) şi art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor asigură Secretariatul Comisiei Centrale şi coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, iar din dispoziţiile H.G. nr. 361/2005 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este autoritatea care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, Comisia Centrală fiind doar emitenta titlului de despăgubire, respectiv a titlului ce cuprinde în fapt întinderea despăgubirilor.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că prin adresa din 13 august 2010 (fila 64) Comisia de Aplicare a Legii fondului funciar din cadrul Primăriei Municipiului Oradea a comunicat reclamantului faptul că a fost validată şi înscrisă la poziţia 1/848, în anexa nr. 31, pentru acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 47,6155 ha.
Prin Adresa din 07 decembrie 2010 pârâta comunică reclamantului refuzul de acordare a despăgubirilor întrucât din dispoziţiile Legii nr. 1/2000 rezultă că legiuitorul nu a înţeles să prevadă posibilitatea acordării de despăgubiri pentru formele asociative de proprietate.
Dispoziţiile Legii nr. 1/2000 prevăd persoanele îndreptăţite la a beneficia de dispoziţiile ei, printre care şi composesoratele, pentru terenurile deţinute de vechile forme asociative.
A apreciat instanţa de fond că, în speţă, reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a putut realiza,deoarece terenul în suprafaţă de 47,6155 ha este ocupat, iar interpretarea în sensul că dacă legiuitorul nu a prevăzut expres posibilitatea acordării de despăgubiri, composesoratele nu au dreptul la despăgubiri, ar duce la aplicarea unui tratament discriminatoriu.
A mai reţinut prima instanţă şi incidenţa dispoziţiilor art. 481 C. civ., care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar în speţă, acoperirea integrală a prejudiciului suferit nu se poate realiza decât prin acordarea de despăgubiri.
A concluzionat curtea de apel în sensul că nerecunoaşterea dreptului reclamantului la despăgubiri ar duce totodată şi la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motive pentru care C.E.D.O. a şi constatat încălcarea articolului 1 în cauza Viaşu împotriva României.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul C.P.P. N.S. Bihor şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
1. Recurentul - reclamant solicită modificarea în parte a sentinţei atacate, pentru motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul obligării intimatei la emiterea titlului de despăgubire în cuantum de 174.990.000 lei.
Susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond nu a dispus şi cu privire la cuantumul valoric al despăgubirilor, deşi potrivit dispoziţiilor art. 131, ale art. 16 şi ale art. 18 din Legea nr. 247/2005, rezultă necesitatea stabilirii întinderii valorii titlului de despăgubire, iar instanţa de judecată este competentă a statua asupra acestui aspect şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţilor.
Se mai arată că, în mod nelegal, instanţa de fond a respins proba cu efectuarea unei expertize tehnice de evaluare, situaţie care îl obligă pe recurent să se folosească de un raport de expertiză extrajudiciară, care a stabilit valoarea despăgubirilor ca fiind 174.990.000 lei.
2. Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor critică sentinţa atacată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima critică adusă sentinţei priveşte greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, în raport de pretenţiile concrete deduse judecăţii.
Astfel, se susţine că A.N.R.P. este instituţia care a emis adresa din 07 decembrie 2010, dar aceasta nu înseamnă că se substituie Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care este singura autoritate competentă în emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
A doua critică vizează soluţia de anulare a adresei din 07 decembrie 2010, arătându-se că acest înscris reprezintă doar un punct de vedere emis de A.N.R.P. în considerarea atribuţiilor de coordonare şi control al aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţilor funciare, pe care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate sau nu să şi-l însuşească. In acest sens se invocă existenţa procesului-verbal de returnare din 06 decembrie 2010 emis de Secretariatul Comisiei Centrale în cadrul activităţii sale de soluţionare a dosarelor de despăgubiri, în opinia recurentei acesta fiind actul administrativ producător de efecte juridice, potenţial vătămător pentru reclamant.
Înalta Curte, examinând recursurile, în raport de criticile formulate, de înscrisurile existente la dosarul cauzei precum şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, constată că recursul declarat de reclamantul C.P.P. N.S. Bihor este nefondat, iar recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este întemeiat, pentru considerentele arătate în continuare.
În considerarea criticilor formulate de recurenţi şi a logicii argumentelor prezentate în cererile de recurs, înalta Curte va proceda mai întâi la analizarea motivelor de recurs formulate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
1. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este întemeiat.
În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei date primului capăt al acţiunii reclamantului, referitor la anularea adresei din 7 decembrie 2010 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea şi Controlul Aplicării Legislaţiei din Domeniul Restituirii Proprietăţii Funciare, se constată că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că acest act este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit normei legale menţionate actul administrativ este: „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vedere organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice";.
Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că una dintre trăsăturile definitorii ale unui act administrativ este aceea de a produce efecte juridice prin el însuşi, ceea ce nu se poate reţine în cazul adresei A.N.R.P. a cărei anulare s-a solicitat în cauză.
Astfel, din analiza conţinutului adresei reiese faptul că aceasta reprezintă un răspuns dat de A.N.R.P. prin direcţia competentă (fără personalitate juridică) la memoriul reclamantului prin care solicita să i se comunice stadiul dosarului de despăgubiri al cărui titular este. Prin acest act autoritatea pârâtă şi-a exprimat un punct de vedere cu privire la modul în care trebuie soluţionat dosarul de despăgubiri al reclamantului, fără a avea competenţa legală de a lua vreo decizie în acest sens, această atribuţie revenind exclusiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. De altfel, recurenta-pârâtă a depus la dosar actul prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dispus restituirea dosarului la Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bihor (fila 20 dosar recurs).
În concluzie, capătul de cerere privind anularea Adresei din 7 decembrie 2010 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea şi Controlul Aplicării Legislaţiei din Domeniul Restituirii Proprietăţii Funciare, este inadmisibil, actul atacat nefiind un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, motivul de recurs formulat pe acest aspect fiind întemeiat.
În ceea ce priveşte critica adusă sentinţei vizând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, înalta Curte constată că este întemeiată, din perspectiva capătului doi al cererii de chemare în judecată, referitor la obligarea autorităţii la emiterea titlului de despăgubire.
Înalta Curte constată că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire constituie atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 din Legea nr. 247/2005, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este întemeiată.
În privinţa aplicării Legii nr. 10/2001, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor acordă sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată.
Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură, este o procedură complexă, cuprinzând mai multe etape, a căror parcurgere este obligatorie, anterior emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În aceste proceduri sunt implicate mai multe entităţi, însă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are atribuţii în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ci Comisia Centrală este cea care emite decizia referitoare la acordarea titlului de despăgubire, aceasta fiind titulară de drepturi şi obligaţii în raportul de drept administrativ. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are atribuţii distincte, de emitere a titlurilor de plată şi a titlurilor de conversie în etapa valorificării titlurilor de despăgubire, potrivit art. 131 şi art. 181- 189 din Legea nr. 247/2005.
De altfel, chiar recurenta-reclamantă, prin notele de concluzii scrise depuse la dosar, afirmă că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Pentru aceste considerente, înalta Curte apreciază că recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este întemeiat.
2. Recursul formulat de reclamantul C.P.P. N.S. Bihor aduce o singură critică sentinţei atacate cu privire la nestabilirea cuantumului despăgubirilor pe care trebuie să le primească reclamantul prin titlul de despăgubire.
Având în vedere poziţia exprimată de reprezentantul legal al recurentului-reclamant cu ocazia dezbaterilor asupra cauzei, în cadrul concluziilor orale şi a notelor scrise, în sensul că recursul este lipsit de interes prin raportare la situaţia, potrivit căreia, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul composesorat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta din urmă fiind obligată la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, înalta Curte constată că reclamantul a urmat două căi procesuale pentru realizarea pretenţiilor, respectiv acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar şi cea formulată în cadrul Dosarului nr. 359/35/2011, aflat în prezent pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Având însă în vedere că, atât obiectul cât şi cadrul procesual diferă, nu se poate reţine lipsa de interes a reclamantului în exercitarea căii de atac a recursului în cauza da faţă.
Prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, care reglementează etapele procedurale privind emiterea titlurilor de despăgubire, precum şi în considerarea argumentelor expuse cu ocazia analizării recursului pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, înalta Curte apreciază că autoritatea pârâtă nu poate fi obligată să fixeze cuantumul despăgubirilor, întrucât excede competenţei sale, acesta urmând a fi stabilit prin Decizia reprezentând titlul de despăgubire, emisă potrivit legii de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, act ce poate fi atacat în instanţa de contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente, înalta Curte constată că recursul reclamantului C.P.P. N.S. Bihor este nefondat şi va fi respins ca atare, iar recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este întemeiat şi, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. îl va admite, modificând sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte anularea Adresei din 7 decembrie 2010 şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge recursul declarat de C.P.P. N.S. Bihor, împotriva sentinţei nr. 54/CA - P.I. din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea - secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte Adresa din 7 decembrie 2010 şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, în ceea ce priveşte emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 412/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 422/2012. Contencios → |
|---|
