ICCJ. Decizia nr. 3893/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3893/2012
Dosar nr. 454/35/2011
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta N.S. a solicitat obligarea pârâtelor să efectueze operaţiunile administrative stabilite de art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în termenul legal stabilit de art. 24 din Legea nr. 554/2004, respectiv să procedeze la analizarea dosarului în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură [art. 16 alin. (4)], să transmită dosarul unui evaluator autorizat, în vederea întocmirii raportului de evaluare [art. 16 alin. (5)], să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în baza raportului de evaluare [art. 16 alin. (7)], sub sancţiunea unei penalităţi de 50 de RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data comunicării cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.N.R.P. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că nu această autoritate a fost învestită prin lege cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, ci C.C.S.D., care, potrivit prevederilor art. 13 alin. (6) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 dispune şi numirea evaluatorului.
Faţă de solicitarea reclamantei privind obligarea la plata penalităţilor de 50 RON/zi întârziere a arătat că această cerere este inadmisibilă, deoarece răspunderea patrimonială pentru prejudiciul cauzat printr-un act ilegal, sau prin refuzul de a soluţiona o cerere, se circumscrie răspunderii civile delictuale, fiind necesară dovedirea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii, sarcină ce revine reclamantei, conform disp. art. 1169 C. civ., ori reclamanta nu a făcut dovada existenţei şi întinderii prejudiciului şi nici a vinovăţiei pârâtei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin răspunsul la întâmpinări depus la dosar în data de 30 septembrie 2011, reclamanta solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., cu motivarea că între atribuţiile acestei instituţii intră şi operaţiunea prevăzută de art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005.
Solicită admiterea cererii de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Oradea.
Prin sentinţa civilă nr. 217/CA/2011 din 17 octombrie 2011 Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta N.S., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. şi C.C.S.D., din subordinea cancelariei Primului Ministru.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. este neîntemeiată, deoarece, astfel cum rezultă din dispoziţiile H.G. nr. 361/2005 privind înfiinţarea A.N.R.P. şi din dispoziţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, aceasta este autoritatea care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, Comisia Centrală fiind doar emitenta titlului de despăgubire, respectiv a titlului ce cuprinde în fapt întinderea despăgubirilor.
Sub aspectul fondului cauzei, instanţa a constatat că acţiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată.
A reţinut instanţa că în speţă obiectul acţiunii îl reprezintă în fapt constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor, că prin dispoziţia nr. D1. din 31 ianuarie 2007 s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei pentru imobilul situat în Oradea, înscris în CF nr. C1. Oradea, nr. T1., că dosarul aferent dispoziţiei a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale şi a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, conform art. 16 alin. (4) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, că prin înscrisurile depuse la dosar de pârâtă, aceasta a făcut dovada faptului că prin Adresa nr. A1. 15 septembrie 2011 a remis Primăriei Municipiului Oradea întreaga documentaţie aferentă Dosarul nr. 34601/CC, în original, solicitând completarea dosarului.
Instanţa de fond a apreciat că până la completarea dosarului de către Primăria Municipiului Oradea, pârâta nu poate trece la etapa următoare prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi ca urmare nu se poate constata refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea de acordare a despăgubirilor, astfel că a respins ca neîntemeiată acţiunea, apreciind că nu mai este astfel necesară analizarea cererii de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Oradea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta N.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că reclamanta a chemat în judecată pârâtele „faţă de lipsa de răspuns" a acestora, adică faţă de „nesoluţionarea în termen" a memoriului adresat pârâtelor, atitudine sancţionată de art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, 08 august 2011, nu putea fi vorba de un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - în sensul explicat de prima instanţă conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 - pentru simplul motiv că la acel moment nu exista nici o „exprimare explicită" din partea pârâtelor şi că această „exprimare explicită" s-a produs abia după ce pârâtele au fost citate în instanţă, şi anume pe data de 15 septembrie 2011, cu 4 zile înainte de primul termen din data de 19 septembrie 2011, astfel că, din acest punct de vedere, pârâtele sunt într-o evidentă culpă procesuală.
Mai arată recurenta-reclamantă că notificarea în baza Legii nr. 10/2001 s-a efectuat de către soţii N.S. şi N.S., că pe parcursul procedurii N.S. a decedat, moştenitoare fiind soţia supravieţuitoare N.S., astfel cum reiese din copia certificatului de căsătorie din Dosarul nr. 34601/CC, precum şi din înscrierea din extrasul de CF anexat, că dispoziţia nr. D1. din 31 ianuarie 2007 a Primarului Municipiului Oradea este legală, îndeplinind condiţiile prevăzute de textele de lege citate chiar de către pârâtă, că succesiunea după defunctul N.S. nu s-a dezbătut prin procedura succesorală notarială, astfel că nu s-a emis vreun certificat de moştenitor şi că pârâta nu are nici o îndrituire legală de a solicita dezbaterea acestei succesiuni, singurii în măsură a o solicita fiind succesibilii defunctului.
Mai arată recurenta-reclamantă că este singura moştenitoare acceptantă în calitate de soţie supravieţuitoare după defunctul N.S., acceptare tacită efectivă atât în condiţiile dreptului comun, cât şi prin prisma art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că alţi eventuali succesibili nu şi-au exprimat dreptul de opţiune succesorală în termenul legal sau prin depunerea vreunei cereri în baza Legii nr. 10/2001, devenind astfel aplicabil art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi că, având în vedere că nu există alţi moştenitori notificatori, pârâta este obligată de lege să dea curs dispoziţiei primarului astfel cum a fost emisă, fiind întocmită în conformitate cu prevederile legale. De asemenea, celelalte solicitări ale pârâtei pentru a se completa dosarul sunt speculaţii care nu au suport legal ori se solicită a se depune acte care au fost deja depuse la dosar.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că în speţă nu este vorba despre un refuz nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea de acordare a despăgubirilor, în raport de faptul că s-a solicitat completarea dosarului de despăgubire de către Primăria Municipiului Oradea.
Înalta Curte reţine că din probatoriul administrat în cauză şi în raport de dispoziţiile legale incidente, rezultă că în speţa de faţă este vorba de nesoluţionarea în termenul legal a cererii recurentei-reclamante de acordare a despăgubirilor.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că celeritatea procedurii presupune soluţionarea unei cauze într-un „termen rezonabil”, fiind un element al dreptului la un „proces echitabil”, alături de dreptul de acces la un tribunal, principiul egalităţii armelor, dreptul la un tribunal independent şi imparţial, publicitatea procedurii şi dreptul la executarea hotărârii judecătoreşti.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură, sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă intimata-pârâtă C.C.S.D., mai sunt antrenate şi alte entităţi (organele investite cu soluţionarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăşi acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din C.E.D.O., astfel cum în mod constant s-a pronunţat şi jurisdicţia supremă din România în această materie.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia în mod efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
În speţă, Înalta Curte apreciază că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la data emiterii dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv 31 ianuarie 2007, perioadă în care nu s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, se poate concluziona că este vorba de o încălcare a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul al un proces echitabil, susţinerile intimatei-pârâte privind nesocotirea criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind justificate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei Comisia Centrală, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Chiar dacă autoritatea administrativă în cauză - C.C.S.D. - a fost abilitată prin H.G. nr. 1095/2005, precum şi ulterior prin Decizia nr. 2815/2008 emisă de C.C.S.D., să stabilească ordinea în care vor fi soluţionate dosarele, în exercitarea acestei prerogative ea nu poate beneficia de o marjă de apreciere atât de discreţionară încât să implice încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor garantate de legea fundamentală a statului şi celelalte legi pertinente.
Criteriul aleatoriu stabilit de comisie, în funcţie de care urmau a se soluţiona dosarele, nu prezenta o garanţie suficientă a legalităţii şi corectitudinii modului în care se va proceda în concret la analizarea unuia sau altuia dintre dosarele care-i sunt transmise de unitatea deţinătoare.
În plus, instanţa de control judiciar consideră că în speţă nu sunt concludente nici susţinerile intimatei-pârâte legate de faptul că procedura administrativă a fost întârziată din motive obiective, respectiv datorită restituirii dosarului recurentei-reclamante la Primărie în vederea completării documentaţiei.
Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond este greşită şi în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P.
Astfel, se are în vedere faptul că A.N.R.P. este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar atribuţiile stabilite în sarcina acestei instituţii prin H.G. nr. 361/2005, cu modificările şi completările aduse prin H.G nr. 1068/2007, în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 10/2001, constau în acordarea de sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, pentru aplicarea corectă şi unitară a prevederilor acestui act normativ.
În procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Autoritatea asigură Secretariatul Comisiei Centrale, atribuţii ce constau numai în centralizarea dosarelor transmise, în temeiul art. 16 Titlul VII din actul normativ amintit, de către entităţile ce au soluţionat notificările peroanelor îndreptăţite şi verificarea în privinţa legalităţii a cererii de restituire.
Titlul de despăgubire se emite însă numai de către Comisia Centrală, după parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, nu A.N.R.P. are competenţa de a emite titlul de despăgubire, ci C.C.S.D.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligaţia legală de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire revine C.C.S.D., iar A.N.R.P. îi revine doar atribuţia, conform dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 361/2005, de a asigura organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2009, Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea şi va obliga pârâta C.C.S.D. să soluţioneze Dosarul nr. 34601/CC, corespunzător dispoziţiei din 31 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Oradea şi va respinge celelalte cereri ca neîntemeiate. De asemenea, Înalta Curte va respinge acţiunea formulată împotriva A.N.R.P., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de N.S. împotriva sentinţei nr. 217/CA/2011 din 17 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică hotărârea atacată, în sensul că admite în parte acţiunea formulată de reclamanta N.S.
Obligă pârâta C.C.S.D. să soluţioneze Dosarul nr. 34601/CC, corespunzător dispoziţiei din 31 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Oradea.
Respinge celelalte cereri, ca neîntemeiate, precum şi acţiunea formulată împotriva A.N.R.P., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3889/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3894/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
