ICCJ. Decizia nr. 3935/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3935/2012
Dosar nr. 1137/57/2011
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub dosar nr. 1137/57/2011 şi precizată ulterior, reclamantul C.M.D. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, solicitând a se dispune obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale ce i se cuvin pentru perioada 23 mai 2009 - 19 mai 2010 în cuantum de 76.894 lei, daune morale de 20.000 lei pentru prejudiciul de imagine creat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că a fost eliberat din funcţia de director executiv al Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Sibiu prin Ordinul 257 din 24 aprilie 2009, însă acest ordin a fost anulat şi s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţie prin sentinţa civilă nr. 94/CA/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, în dosar nr. 101/57/2010 rămasă irevocabilă prin Decizia 692 din 8 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că în temeiul art. 106 din Legea nr. 188/1999 are dreptul să i se plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi emis ordinul nelegal. în opinia sa aceste drepturi includ salariul de încadrare, indemnizaţie de conducere, spor de vechime, spor de. antenă, stimulente, indemnizaţie concediu de odihnă, primă de vacanţa, al treisprezecelea salariu, toate aferente anului 2009, iar pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 19 mai 2010 salariul de încadrare, stimulente, indemnizaţie de concediu de odihnă şi prima de vacanţă.
În ce priveşte daunele morale acestea sunt justificate prin prejudiciul de imagine creat, ca urmare a schimbării intempestive din funcţie: şi a refuzului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti în timp util
Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, soluţionată prin încheierea din 2 decembrie 2011 (f. 16), în sensul respingerii acesteia.
Prin sentinţa nr. 8 din 17 ianuarie 2012, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de C.M.D., împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi a obligat pârâta să plătească reclamantului 76.894 lei cu titlu de drepturi salariale pentru perioada 23 mai 2009 - 19 mai 2010 şi 600 lei cheltuieli de judecată. A respins în rest acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamantul a îndeplinit funcţia publică de conducere de director executiv al A.J.O.F.M. Sibiu în perioada 1 iunie 2005 - 24 mai 2009, când a fost eliberat din funcţie prin Ordinul 257 din 24 aprilie 2009.
Ca efect al suspendării acestui Ordin prin sentinţa civilă nr. 94/CA/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, reclamantul şi-a reluat exercitarea funcţiei începând cu 20 mai 2010 prin Ordinul 266 din 20 mai 2010 (f.10) până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anularea Ordinului.
Prin Decizia nr. 692 din 8 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (f.7), s-a menţinut soluţia Curţii de Apel Alba Iulia, din sentinţa civilă nr. 94/CA/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia (f. 12), sub aspectul anulării Ordinului 257/2009 şi a reintegrării reclamantului în funcţia publică avută anterior (f.7).
- potrivit prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 funcţionarul public poate solicita în condiţiile anulării actului administrativ de eliberare din funcţie plata de către autoritatea publică emitent a actului administrativ, despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public a constatat instanţa că, în ce priveşte despăgubirile materiale reclamantul este îndreptăţit să primească pe perioada 23 mai 2009 - 19 mai 2010 (de la eliberarea din funcţie până la reluarea exercitării funcţiei; ca urmare a suspendării executării ordinului de eliberare din funcţie) drepturile salariale pe care le-ar fi primit dacă nu intervenea actul administrativ nelegal.
În ce priveşte stimulentele, s-a reţinut că autoritatea publică pârâtă face parte din categoria instituţiilor publice care au acordat stimulente, atât în 2009, cât şi în 2010, conform Ordinului M.M.F.P.S. 215 din 18 februarie 2009, iar reclamantului nu i s-a permis ca efect al unui act administrativ nelegal să-şi exercite atribuţiile funcţiei publice de conducere, astfel că nu i se poate imputa neexercitarea acestora ca o condiţie a acordării stimulentelor.
Cu privire la premiul anual s-a reţinut că reclamantul îl solicită şi pârâta l-a inclus în calcul. doar pentru anul 2009, an în care nu se pune problema aplicării prevederilor Legii nr. 330/2009, care reglementează drepturile salariale pe anul 2010, astfel încât şi acesta este un drept care s-a acordat la nivelul autorităţii pârâte în 2009 şi de care ar fi beneficiat reclamantul dacă ar fi exercitat efectiv funcţia publică de conducere.
În ce priveşte daunele morale, instanţa de fond a apreciat că prejudiciul cauzat reclamantului prin actul administrativ nelegal este reparat integral prin acordarea despăgubirilor materiale. In plus, reclamantul susţine că a suferit un prejudiciu de imagine, ori simplele afirmaţii privind lezarea imaginii, fără a se demonstra în concret toate elementele răspunderii civile delictuale nu sunt suficiente pentru admiterea cererii.
Împotriva sentinţei civile nr. 8 din data de 17 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamantul C.M.D. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, formulând critici de nelegalitate şi de netemeinicie.
Reclamantul C.M.D. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă la plata daunelor morale. S-a învederat, prin motivele de recurs, că instanţa de fond a săvârşit o gravă eroare atunci când a stabilit că prejudiciul cauzat reclamantului prin actul administrativ nelegal este reparat integral prin acordarea despăgubirilor materiale, neluându-se în considerare împrejurarea că prin emiterea ordinului anulat a fost vătămat grav dreptul la muncă al recurentului şi i-a fost afectată onoarea, prestigiul şi demnitatea ocrotite de lege.
Aprecierea prejudiciului moral, s-a mai precizat, nu se rezumă la determinarea „preţului” suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă şi aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce ar fi pierdut persoana pe plan psihic, social, familial şi profesional din ceea ce ar fi însemnat o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru reclamant la momentul respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă. De altfel, cum s-a reţinut în literatura de specialitate şi în practica judiciară, indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte o reparare a acestuia, în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii. Reclamantul a făcut referire şi la o decizie de speţă, anume sentinţa nr. 266/F/CA/2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, apreciindu-se ca întemeiată o astfel de solicitare, conform dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, considerându-se că simpla anulare a actului emis nu asigură o reparare a prejudiciului de imagine.
Pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a relevat, prin motivele cererii de recurs, în primul rând, că instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a respins prin încheierea pronunţată la data de 02 decembrie 2011 excepţia tardivităţii introducerii acţiunii reclamantului, întrucât la data la care reclamantul s-a adresat instanţei, respectiv la data de 21 octombrie 2011, termenul de decădere de un an de la data luării la cunoştinţă a Ordinului preşedintelui A.N.O.F.M. nr. 257 din 24 aprilie 2009, termen reglementat în mod expres prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, fusese împlinit.
Se susţine de către pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în al doilea rând, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la plata drepturilor salariale pentru perioada 23 mai 2009 - 19 mai 2010, în sensul că reclamantul nu s-a prevalat în acţiunea având ca obiect anularea ordinului invocat de dispoziţiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind plata drepturilor salariale.
Pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a mai precizat, în cererea de recurs, referitor la acordarea premiului anual şi al stimulentelor solicitate de intimatul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, că aceste pretenţii nu constituiau un drept salarial cuvenit, nefiind aferente postului şi neavând caracter cert şi de stabilitate. S-a susţinut astfel că prima instanţă, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (4) şi art. 5 alin. (2) şi (3) din Normele privind acordarea de stimulente, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 215/2009, a reţinut că stimulentele constituie un drept salarial cuvenit intimatului-reclamant în măsura în care şi-ar fi exercitat atribuţiile funcţiei de conducere. Instanţa de fond, s-a mai arătat, nu a ţinut cont de împrejurarea că în anul 2009, având în vedere politica adoptată pentru restrângerea cheltuielilor bugetare, precum şi prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 35/2009 şi art. 18 alin. (1) şi (5) din O.U.G. nr. 34/2009, cu modificările şi completările ulterioare, bugetul asigurărilor pentru şomaj a fost modificat în sensul diminuării, printre altele, cu 4,3 milioane lei la capitolul „Cheltuieli de personal”, ceea ce a făcut ca personalul din cadrul A.N.O.F.M. să nu mai beneficieze de premii lunare.
Prin întâmpinările depuse în cauză de reclamantul C.M.D. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă s-a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Reclamantul C.M.D. a arătat, în esenţă, că este nefondat recursul A.N.O.F.M, întrucât dreptul său de a formula acţiunea s-a născut la data de 08 februarie 2011, când a rămas irevocabilă sentinţa Curţii de Apel Alba Iulia, nr. 94/ CA din 13 aprilie 2010, iar drepturile salariale cuvenite trebuie în mod obligatoriu să cuprindă şi stimulentele de care în mod evident ar fi beneficiat dacă ar fi exercitat funcţia publică. Pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă a precizat, prin întâmpinarea sa, că prin motivele de recurs prezentate de reclamant nu s-a adus o critică reală hotărârii atacate ci doar s-au reiterat consideraţiile enunţate în cererea de chemare în judecată, şi că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada că reclamantul a suferit efectiv pretinsul prejudiciu moral, care să justifice acordarea daunelor morale solicitate.
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod întemeiat, prin încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii reclamantului C.M.D., invocată de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Se reţine, în cauză, că potrivit dispoziţiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public. (2) La solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută”.
Pe de altă parte, se constată că art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la : a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (21) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut Ia alin. (2). (3) În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2). (4) Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter administrativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere”.
Cu toate acestea, cu titlu de excepţie, art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, având denumirea marginală „Termenul de prescripţie pentru despăgubiri”, precizează, prin alin. (1), că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, şi, prin alin. (2), că cererile având ca obiect aceste despăgubiri se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).
Din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor şi a dispoziţiilor art. 11 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate concluziona că în situaţia actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public în mod obligatoriu prin aceeaşi acţiune în contencios administrativ reclamantul trebuie să solicite anularea actului considerat nelegal şi netemeinic, reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior cât şi obligarea autorităţii sau instituţiei publice emitentă a actului administrativ la plata despăgubirii egale cu „salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public, că prin urmare data când se cunoaşte paguba este aceea a emiterii actului considerat netemeinic şi nelegal şi că în aceste condiţii de la această dată începe să curgă termenul de prescripţie pentru despăgubiri.
De aceea, prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ îşi găsesc aplicabilitate şi în materia cererilor de despăgubire formulate de funcţionarul public deosebit de prealabila acţiune în anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, termenul de prescripţie începând să curgă în această ipoteză de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care nu poate fi considerată, invariabil, aceea a emiterii actului administrativ considerat nelegal şi netemeinic.
În cauză, data la care recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor băneşti la care avea dreptul, potrivit prevederilor art. 106 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 188/1999, nu poate fi alta decât data rămânerii irevocabile a sentinţei nr. 94/ CA din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi anume data de 8 februarie 2011 când s-a pronunţat decizia nr. 692/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins ca nefondat recursul formulat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva sentinţei menţionate.
În aceste condiţii, cum acţiunea reclamantului a fost înregistrată la instanţa de contencios administrativ la data de 21 octombrie 2011, în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, rezultă că în mod corect prin încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2011 a fost respinsă excepţia tardivităţii introducerii acţiunii reclamantului, invocată de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Sub aspectul motivelor de recurs invocate de recurenta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, privitoare la fondul procesului, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate, judecătorul fondului făcând o corectă aplicare, atunci când a obligat pârâta la plata in favoarea reclamantului a sumei de 76.894 lei cu titlu de despăgubiri, a prevederilor art. 106 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care recunosc dreptul funcţionarului public a cărui raport de serviciu a încetat în mod nelegal la obţinerea, de la autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, unei despăgubiri „egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public”.
Or, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la filele 53 - 54 din dosarul instanţei de fond, intitulat „Situaţia drepturilor băneşti de care ar fi beneficiat în perioada 25 mai 2009 - 19 mai 2010 domnul C.M.D., în calitate de director executiv al A.J.O.F.M. Sibiu” şi provenind de la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Sibiu, reclamantul era îndreptăţit, dacă ar fi exercitat efectiv funcţia publică de conducere în perioada mai sus menţionată, nu numai la plata drepturilor salariale propriu - zise, ci şi la plata premiului anual aferent anului 2009, precum şi la plata stimulentelor corespunzătoare pentru anii 2009 - 2010 (autoritatea publică pârâtă făcând parte din categoria instituţiilor publice care au acordat această categorie de drepturi, potrivit Ordinului Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 215 din 18 februarie 2009).
Se reţine, cât priveşte recursul declarat de reclamantul C.M.D., prin care se critică neacordarea daunelor morale solicitate, în cuantum de 20.000 lei, că şi acesta este nefondat, întrucât chiar daca emiterea actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu a fost de natură să aducă atingere prestigiului profesional al reclamantului sau chiar suferinţe de ordin psihic, anularea de către instanţă a actului administrativ în discuţie precum şi plata drepturilor băneşti de care a fost lipsit recurentul reprezintă o reparaţie suficientă pentru daunele morale suferiţi.
Pe de altă parte, cum în mod judicios a apreciat şi prima instanţă, obligarea autorităţii pârâte la plata unor daune morale nu poate subzista, în cauză, în condiţiile în care emiterea actului administrativ de eliberare a reclamantului din funcţia publică de conducere deţinută a fost consecinţa punerii în executare a unor dispoziţii legale imperative, anume a prevederilor art. III din O.U.G. nr. 37/2009, declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale a României.
În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate de părţi şi că este legală şi temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de C.M.D. şi de Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă împotriva sentinţei nr. 8 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de C.M.D. şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, împotriva sentinţei nr. 8 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 385/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3953/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
