ICCJ. Decizia nr. 4021/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4021/2012
Dosar nr. 10837/2/2009
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C.N.P.R. SA a chemat în judecată Curtea de Conturi a României solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea încheierii nr. 8 din 26 octombrie 2009 prin care Curtea de Conturi, a respins contestaţia SC C.N.P.R. SA formulată împotriva Deciziei nr. 5 din 20 iulie 2009 emisă de departamentul XI din cadrul Curţii de Conturi şi a Deciziei nr. 5 din 20 iulie 2009, prin care s-au dispus în sarcina societăţii amintite măsuri pentru înlăturarea unor abateri de la legalitate şi regularitate.
Totodată, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării Deciziei nr. 5 din 20 iulie 2009 până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa în litigiu pendinte, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că în ce priveşte fapta de la pct. 2 din decizia a cărei anulare o solicită, faptă considerată abatere, că regimul juridic al timbrelor din conservator este unul de proprietate privată, organele de control reţinând în mod greşit că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică a statului.
S-a mai arătat că faptele considerate abateri de la legalitate şi regularitate, prevăzute la pct. 9, pct. 10, pct. 11, pct. 12 şi pct. 21 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009, nu există întrucât Poşta Română nu deţine în patrimoniu bunuri din domeniul public al statului nu a înstrăinat astfel de bunuri şi nu avea obligaţia majorării capitalului social cu valoarea terenurilor înscrisă în certificatele de atestare a dreptului de proprietate.
Reclamanta a mai susţinut că valoarea terenurilor pentru care se obţine certificat în temeiul H.G. nr. 834/1991 a fost inclusă în capitalul social la data înfiinţării, reprezentând aportul statului la capitalul social.
Cât priveşte faptele consemnate la pct. 17 şi 24 din decizie, s-a arătat că acestea nu există, întrucât în ipoteza faptei de la pct. 17 nu sunt incidente prevederile art. 60 alin. (1) şi cele ale art. 70 din Legea nr. 500/2002 iar în ipoteza faptei prevăzută la pct. 24 din decizie, contractul de leasing trebuie analizat din punctul de vedere al îndeplinirii criteriilor prevăzute de art. 90 alin. (4) din O.M.F.P. nr. 1752/2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4085 din 25 octombrie 2010 a admis în parte contestaţia formulată de SC C.N.P.R. SA dispunând anularea încheierii nr. 8 din 26 octombrie 2009 şi a Deciziei nr. 5 din 20 iulie 2009 emise de pârâtă în ceea ce priveşte pct. 2; 10; 11; 12; 17 şi 21.
De asemenea a respins contestaţia şi a menţinut în mod corespunzător actele contestate în ceea ce priveşte pct. 9 şi 24.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
1) În ceea ce priveşte pct. I din acţiunea în anulare, referitor la pct. 2 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009, cap. I pct. A din procesul-verbal de constatare nr. 10/2/48 din 23 iunie 2009 încheiat de Curtea de Conturi a României – Departamentul XI - Direcţia 2 s-a reţinut că este întemeiat întrucât prin actul de control s-a făcut o inventariere a timbrelor româneşti aflate în Conservatorul de timbre, încheindu-se procesul-verbal din 9 martie 2009, care a constatat doar în identificarea cantitativă şi calitativă şi evaluarea acestora, însă nu s-a stabilit şi regimul juridic al acestora în sensul stabilirii titularului dreptului de proprietate al acestora.
Pe de altă parte, reţine instanţa, nu există un act normativ prin care aceste timbre şi efecte poştale să fie declarate ca fiind proprietate publică.
2) Referitor la pct. II din acţiunea în anulare, privind pct. 9, pct. 10, pct. 12 şi pct. 1 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009 cap I pct. A din procesul-verbal de constatare nr. 110/2/48 din 23 iunie 2009 încheiat de Curtea de Conturi, s-a reţinut a fi întemeiat pentru următoarele considerente:
- Deşi a contestat distinct pct. 9 din Decizie reclamanta nu aduce argumente în sensul contrar celor reţinute de auditorii publici externi, respectiv a neobţinerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra tuturor terenurilor deţinute de SC C.N.P.R. SA.
- Referitor la pct. 10 din deciziei s-a reţinut de către instanţă că este întemeiat, deoarece actul de control şi decizia nu sunt în mod complet fundamentate, neavând în vedere situaţia juridică a terenurilor aşa cum este arătată de reclamantă şi nu face o verificare analitică cu privire la fiecare dintre terenuri.
Referitor la pct. 11, 12 şi 21 din decizia, instanţa a admis acţiunea pentru aceste puncte şi a anulat corespunzător încheierea nr. 8 din 26 octombrie 2009 şi Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009.
- Astfel la pct. 11 din decizie trebuie reţinut faptul că reclamanta avea obligaţia conform art. 2 alin. (2) şi art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/1997 aprobată prin Legea nr. 207/1997 să încheie contractul de concesiune, lucru nerealizat nici pe perioada controlului.
La pct. 12 din decizie s-a reţinut că reclamanta nu a înregistrat imobilele compuse din construcţii şi terenuri aferente, transmise în administrarea SC C.N.P.R. SA când aceasta era organizată că regie.
Cu privire la acest aspect s-a reţinut că H.G. nr. 451 din 12 iunie 1996 menţionează că imobilele compuse din construcţii şi terenurile aferente sunt proprietate publică a statului, însă aceasta nu înseamnă că ele fac parte din domeniul public al statului, neexistând nici anterior şi nici ulterior un act normativ prin care să se stabilească că aceste imobile face parte din domeniul public al statului.
La pct. 21 s-a reţinut ca abatere, valorificarea prin vânzare a imobilului (teren) situat în Simeria - Deva care conform extrasului de carte funciară era în administrarea regiei.
Schimbarea regimului juridic a avut la bază H.G. nr. 371/1998, nefiind însă necesară emiterea unui act administrativ în acest sens.
3) În ce priveşte pct. III din acţiunea în anulare, referitor la pct. 24 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009 cap. III pct. F şi G din procesul verbal de constatare, instanţa a reţinut că este întemeiat.
Astfel s-a reţinut că în mod corect auditorii publici externi au calificat contractul nr. 101/1897 din 9 aprilie 2008 ca fiind un contract de leasing operaţional şi nu de leasing financiar în condiţiile în care nu este prevăzută ca şi clauză contractuală expresă transferul dreptului de proprietate al acestor produse de la locator la utilizator. Înregistrarea amortizării bunului ce face obiectul contractului se efectuează, reţine instanţa, de către locator, care are şi dreptul de a reduce rata de leasing.
La pct. IV din acţiunea în anulare, referitor la pct. 17 din Decizia nr. 5/2009 s-a reţinut că este întemeiat.
Astfel, faţă de prevederea expusă prin Legea nr. 500/2002 art. 60 alin. (1), art. 70 alin. (1) şi (2) obligaţia virării lunare a pensiilor şi a altor drepturi legale, din fonduri publice revine instituţiilor publice, reclamanta fiind o societate pe acţiuni şi nu o instituţie publică.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat recurs atât reclamanta SC C.N.P.R. SA şi pârâta Curtea de Conturi a României.
În motivarea recursului formulat de reclamantă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind legale şi temeinice măsurile dispuse de intimata-pârâtă la pct. 9 şi pct. 24 din Decizia Curţii de Conturi nr. 5 din 20 iulie 2010.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 9 din decizie, recurenta a susţinut că măsura prin care s-a dispus obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de SC C.N.P.R. SA şi majorarea capitalului social la O.R.C. cu valoarea terenurilor certificate de atestare a dreptului de proprietate obţinute, contravine prevederilor legale în vigoare, în sensul că dispoziţiile cu privire la majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu sunt aplicabile SC C.N.P.R. SA fiind incidente numai în cazul societăţilor comerciale înfiinţate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 91/1999.
În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 24 din decizie, recurenta a susţinut că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind corectă calificarea de către auditorii externi, a contractului nr. 101/1897 din 9 aprilie 2008, ca fiind un contract de leasing operaţional şi nu de leasing financiar.
Astfel, a susţinut recurenta că în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond că lipsa transferului către locatar a titlului de proprietate asupra bunului până la sfârşitul duratei contractului de leasing şi lipsa clauzei privind opţiunea de cumpărare, determină calificarea contractului ca fiind un contract de leasing operaţional.
Consideră recurenta că în raport de dispoziţiile legale ale Ordinului nr. 3055/2009, respectiv prevederile art. 96 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c) şi d) contractul în cauză este un contract de leasing financiar.
În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se critică sentinţa atacată, susţinându-se în esenţă că în mod greşit s-a dispus anularea parţială a Încheierii nr. 8 din 26 octombrie 2009 şi Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009, în ceea ce priveşte măsurile dispuse la punctele nr. 2, 10, 11, 12, 17 şi 21, solicitând respingerea în totalitate a acţiunii şi menţinerea încheierii cât şi a deciziei emise de Curtea de Conturi a României.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura prevăzută la pct. 2 din Decizia nr. 5/2009 având ca obiect neevidenţierea şi neînregistrarea timbrelor şi efectelor poştale care au aparţinut Conservatorului de timbre şi începând cu anul 2004 Muzeului Naţional Filatelic, în patrimoniul public al statului, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu există cadrul legal care să instituie o asemenea obligaţie.
În ceea ce priveşte celelalte abateri de la legalitate şi regularitate consemnate la punctele 10, 11, 12, 17 şi 21 din Decizia nr. 58/2009 şi măsurile corelative dispuse, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus anularea acestora deşi acestea sunt în conformitate cu cadrul legal aplicabil.
Ambele recurente au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului formulat de cealaltă parte.
În ceea ce priveşte recurenta-reclamantă SC C.N.P.R. SA a susţinut prin întâmpinarea formulată că hotărârea instanţei de fond cu privire la anularea parţială a măsurilor dispuse în pct. 2, 10, 11, 12, 17 şi 21 din actele contestate este legală şi temeinică, în timp ce recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, a susţinut prin întâmpinarea formulată că recursul formulat este nefondat, soluţia instanţei de fond privind respingerea contestaţiei reclamantei în ceea ce priveşte pct. 9 şi 24 fiind apreciată ca legală şi temeinică.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, reţine următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta–reclamantă SC C.N.P.R. SA se constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.
Principalele critici formulate de recurenta-reclamantă vizează respingerea contestaţiei sale cu privire la pct. 9 şi pct. 24 din Decizia nr. 58 din 20 iulie 2009.
Prin măsura dispusă la pct. 9 s-a stabilit obligaţia recurentei-reclamante de a obţine certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de SC C.N.P.R. SA cu termen de realizare 31 decembrie 2009.
Recurenta-reclamantă apreciază că în mod eronat instanţa de fond a reţinut prin sentinţa criticată faptul că aceasta nu a adus argumente suficiente pentru anularea măsurii dispuse deşi în motivarea contestaţiei formulate cu privire la acest punct s-au invocat dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 cât şi prevederile Legii nr. 99/1999 care prevăd obligativitatea majorării capitalului social al societăţilor comerciale în baza certificatelor de atestare a dreptului de proprietate.
Consideră recurenta că aceste dispoziţii legale nu îi sunt aplicabile, fiind incidente numai în cazul societăţilor comerciale înfiinţate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999 şi numai în privinţa terenurilor proprietate publică necesare pentru desfăşurarea activităţii al căror regim juridic nu este clarificat.
Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991 „Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană”.
Criticile recurentei-reclamante potrivit cărora aceste dispoziţii legale nu ar fi aplicabile în cazul acesteia, sunt nefondate şi nu pot fi reţinute, întrucât dispoziţiile art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 371/1998 privind reorganizarea Regiei Autonome „Poşta Română”, potrivit cărora bunurile din administrarea fostei regii autonome trec în proprietatea noii persoane juridice SC C.N.P.R. SA nu exclud aplicabilitatea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991 în ceea ce priveşte obligativitatea de a obţine certificare de atestare a dreptului de proprietate, întrucât trecerea unor bunuri din proprietatea privată a statului în proprietatea privată a persoanei juridice, respectiv a reclamantei, se poate face doar cu respectarea cadrului legal şi a metodologiei stabilite prin această hotărâre de Guvern.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar constată că măsura dispusă la pct. 9 din decizia contestată a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile legale ale H.G. nr. 834/1991, aceasta având obligaţia de a înregistra în evidenţele contabile şi de a obţine certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru toate terenurile primite de la stat prin actul de înfiinţare, respectiv H.G. nr. 371/1998.
În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante cu privire la respingerea contestaţiei formulate cu privire la măsura stabilită la pct. 24 din decizia nr. 5/2009, Înalta Curte, constată că sunt nefondate.
În fapt, abaterea reţinută prin actul de control încheiat de auditorii externi ai Curţii de Conturi, a constat în înregistrarea eronată în contabilitate în luna decembrie 2008 a echipamentelor IT, ca şi imobilizări corporale şi concomitent amortizarea aferentă a acestora, pe o perioadă de trei ani, în baza contractului de leasing operaţional nr. 101/1897/9 aprilie 2008, încheiat de aceasta, în calitate de utilizator, cu furnizorul SC R. SA şi SC H.P.E.F.L. SA, în calitate de locator.
Prin această înregistrare contabilă au fost încălcate atât prevederile art. 9 din Legea Contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare cât şi dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 287/2006 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi solicitările de leasing, precum şi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale cât şi a dispoziţiilor art. 7 pct. 7 şi 8 din C. fisc., dispoziţii care definesc clar atât contractul de leasing financiar cât şi contractul de leasing operaţional precum şi din prevederile contractului de leasing nr. 101/1897/9 aprilie 2008 rezultă că, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa instanţei de fond, caracterul de leasing operaţional al acestuia având în vedere faptul că durata pentru care contractul a fost încheiat a fost de 36 luni iar până la sfârşitul duratei contractului nu se transfera locatarului titlul de proprietate asupra bunului. Pe de altă parte, potrivit prevederilor aceluiaşi contract, recurenta-reclamantă în calitate de locatar, nu avea opţiunea de a cumpăra bunul la un preţ estimat a fi suficient de mic în comparaţie cu valoarea justă la data la care opţiunea devine exercitabilă.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă este nefondat iar hotărârea instanţei de fond prin care a fost respinsă contestaţia formulată cu privire la pct. 9 şi 24 din decizia nr. 5 din 20 iulie 2009 a Curţii de Conturi, este legală şi temeinică.
2. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte, constată că acesta este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele expuse în continuare.
Criticile recurentei-pârâte, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează modificarea în parte a sentinţei atacate, cu privire la pct. 2, 10, 11, 12, 17 şi 21 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate şi menţinerii atât a încheierii cât şi a deciziei emise de Curtea de Conturi.
Potrivit pct. 2 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009 s-a dispus ca măsură evidenţierea şi înregistrarea timbrelor şi efectelor poştale care au aparţinut Conservatorului de timbre şi începând cu anul 2004, Muzeul Naţional Filatelic, în patrimoniul public al statului, stabilindu-se ca termen de realizare 31 decembrie 2009.
Această măsură a fost dispusă prin Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009 ca urmare a verificărilor efectuate de organele de control ale Curţii de Conturi, cu privire la Conservatorul de timbre, preluat ulterior de Muzeul Naţional Filatelic din cadrul intimatei SC C.N.P.R. SA, constatându-se o serie de nereguli şi abateri grave de la legalitate, în legătură cu evidenţierea, înregistrarea, gestionarea şi păstrare unor bunuri de o valoare excepţională în plan naţional pentru filatelie, aparţinând patrimoniului public al statului, nereguli şi abateri consemnate în procesul verbal de constatare nr. 110/2148 din 23 iunie 2009.
Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a admis contestaţia formulată de reclamantă cu privire la această măsură reţinând că în mod corect nu s-a procedat la înregistrarea şi neevidenţierea timbrelor poştale deoarece nu ar exista cadrul legal necesar care să instituie o asemenea obligaţie.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte, constată că măsura dispusă urmare a controlului efectuat este legală şi urmează a fi menţinută, având în vedere că regimul juridic aplicabil Tezaurului naţional de timbre şi ulterior Conservatorului de timbre, a fost un regim de drept public.
Astfel, anterior anului 1989, conform dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional „bunuri cu valoare de patrimoniu cultural naţional de importanţă deosebită se conservă, se valorifică ştiinţific şi se pun în circuit public în unităţile de stat-muzee, colecţii şi biblioteci”.
Prin înfiinţarea în martie 1985 Tezaurul naţional de timbre s-a vizat organizarea unei astfel de colecţii în care să fie păstrate timbrele poştale şi alte bunuri filatelice cu valoare de patrimoniu. Potrivit Decretului nr. 42/1985 privind emisiunea, gestionarea, conservarea şi valorificarea timbrelor şi efectelor poştale cu timbru imprimat, unităţile şi instituţiile deţinătoare aveau obligarea predării acestor timbre Tezaurului naţional de timbre.
Prin acelaşi act normativ au fost înfiinţate în cadrul B.N.R. două noi structuri: Tezaurul naţional de timbre, având ca obiect activitatea de conservare, evidenţă şi păstrare a timbrelor şi bunurilor filatelice şi Conservatorul de timbre.
Ulterior anului 1989, prin Decretul nr. 106/1990, Tezaurul naţional de timbre a fost desfiinţat, activitatea fiind preluată de Conservatorul de timbre, care a trecut din subordinea B.N.R. la Oficiul Special pentru editarea timbrelor şi controlul mandatelor din subordinea Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din O.G. nr. 31/2002. „Bunurile aflate în componenţa Conservatorului de timbru sunt bunuri de patrimoniu”, iar administrarea acestuia se realizează de către o persoană juridică desemnată de autoritatea de reglementare respectiv prin înfiinţarea în cadrul SC C.N.P.R. SA a Sucursalei Muzeul Naţional Filatelic, care a preluat Conservatorul de timbre, în baza Hotărârii nr. 30 din 17 decembrie 2003 a Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor.
Muzeul Naţional Filatelic a primit titulatura de „muzeu de importanţă naţională” prin H.G. nr. 287 din 4 martie 2004.
Regimul juridic al patrimoniului cultural naţional din care fac parte şi timbrele şi efectele poştale de importanţă deosebită a fost reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia care la art. 3 alin. (1) stabileşte că „Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege”, iar potrivit Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, respectiv art. 4 s-a statuat că „Bunurile aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil fac parte, în funcţie de importanţa sau semnificaţia lor istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliografică, cartografică şi epigrafică, de vechimea, unicitatea sau raritatea lor din:
a) tezaurul patrimonial cultural naţional mobil, denumit în continuare Tezaur, alcătuit din bunuri culturale de valoare excepţională pentru umanitate;
b) fondul patrimoniului cultural mobil, denumit în continuare fond, alcătuit din bunuri culturale cu valoare deosebită pentru România”.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că timbrele şi efectele poştale de importanţă deosebită, care fac parte din patrimoniul cultural naţional deţinute de SC C.N.P.R. SA în calitate de administrator, aparţinând Statului Român, regimul juridic de bun public al acestora fiind dată de afectaţiunea acestora, ca fiind de uz şi interes public.
Astfel fiind, instanţa de control judiciar constată că în mod eronat s-a reţinut prin sentinţa atacată că timbrele şi efectele poştale aflate în conservarea şi administrarea SC C.N.P.R. SA care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil nu au regim de bunuri publice şi în consecinţă a apreciat greşit că măsura stabilită la pct. 2 al Deciziei nr. 5/2009, prin care s-a dispus evidenţierea şi înregistrarea timbrelor şi efectelor poştale care au aparţinut Conservatorului de timbre şi începând cu anul 2004 Muzeului naţional Filatelic, în patrimoniul public al statului, ar fi nelegală.
În fapt această măsură legală de evidenţiere şi înregistrare a timbrelor şi pieselor filatelice de o valoare excepţională, deţinute în administrare de SC C.N.P.R. SA prin Conservatorul de Timbre şi ulterior a Muzeului Naţional Filatelic ca bunuri aparţinând domeniului public, se impune având în vedere abaterile grave şi neregulile constatate prin procesul verbal al auditorilor externi, abateri constând în ţinerea evidenţei pieselor filatelice în conturi în afara bilanţului, contrar prevederilor Legii nr. 82/1991 republicată, constatarea existenţei unor minusuri fără nici o justificare în cazul unui număr de 1.002 timbre sau minusuri de diverse justificări în cazul a 6.373 timbre, trimise fără aprobare la diverse expoziţii interne sau internaţionale fără a se preciza dacă acestea s-au întors şi fără a fi menţionată vreo dată, minusuri în gestiune pentru un număr de 31 poziţii din inventar, cuprinzând 315 timbre în valoare de 39.432,17 lei, care nu pot fi identificate nefiind menţionată denumirea seriei, valoarea nominală sau anul emisiunii.
În ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct., 10, 11, 12, 17 şi 21 ale Deciziei nr. 5/2009 ca urmare a reţinerii abaterilor constatate prin actul de control şi contestate de reclamantă a măsurilor care au fost anulate prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, Înalta Curte, constată că măsurile respective sunt legale şi criticile recurentei-pârâte sunt fondate, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale.
Potrivit măsurii dispuse la pct. 10 din decizia contestată reclamanta a fost obligată la majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate şi care au fost evaluate ulterior.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, societăţile comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării regiilor autonome având ca obiect activităţi de interes public naţional vor fi denumite companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz vor fi supuse procesului de privatizare.
În ceea ce priveşte obligativitatea societăţilor comerciale de a majora capitalul social cu valoarea terenurilor pentru care s-au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate, aceasta este impusă atât de prevederile H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, cât şi de dispoziţiile art. 322 alin. (1) şi (2) din cap. VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice „Situaţia unor imobile deţinute de societăţile comerciale care fac obiectul privatizării”.
Astfel cum rezultă din procesul verbal de constatare încheiat de auditorii externi ai Curţii de Conturi, în perioada 2004 - 2008 (fila 83), reclamanta SC C.N.P.R. SA a obţinut 497 de certificate de atestare a dreptului de proprietate a unor terenuri în suprafaţă de 70.592,53 mp, acestea nefiind înregistrate în capitalul social.
Potrivit art. 19 şi art. 20 din Criteriile MF-MLPAT nr. 2265/ic/3 din 11 din 28 februarie 1992 modificate şi completate prin Ordinul comun MF-MLPAT nr. 21594/8392 din 15 iulie 1998 şi art. 32.2 – cap. VI din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, Capitalul societăţilor comerciale al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat iar administratorii sunt obligaţi să înregistreze majorarea capitalului social la registrul comerţului în termen de 60 de zile de la data emiterii certificatului.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale cât şi prin raportare la probatoriul administrat în cauză din care rezultă că societatea reclamantă nu a procedat la majorarea capitalului social cu suma de 7.111.531,19 RON, reprezentând valoarea unor terenuri pentru care s-au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate (vezi fila 84 şi 85 din procesul verbal de constatare, dosar fond) deşi prin Hotărârea acţionarului unic nr. 5 din 24 februarie 2006 s-a aprobat majorarea capitalului social, iar ulterior realizarea acestei majorări a fost amânată prin Hotărârea A.G.A. a SC C.N.P.R. SA nr. 13 din 13 septembrie 2006, rezultă că, în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa atacată faptul că măsura cu nr. 10 ar fi nelegală.
Contrar celor reţinute prin sentinţa atacată, instanţa de control judiciar apreciază că măsura dispusă este în conformitate cu prevederile legale menţionate, iar neîndeplinirea acesteia ar avea consecinţe negative, în sensul supradimensionării patrimoniului SC C.N.P.R. SA cu valoarea terenurilor definite conform H.G. nr. 451/1996 privind transmiterea unor imobile în administrarea Regiei Autonome „Poşta Română” ca bunuri proprietate publică, şi implicit subdimensionarea valorii bunurilor de natura patrimoniului public date în administrarea SC C.N.P.R. SA.
În ceea ce priveşte măsura prevăzută la pct. 11 din decizia contestată privind încheierea contractelor de concesiune pentru terenurile în suprafaţă totală de 38.161,45 mp prezentate în anexa 22 la procesul verbal de control nr. 110/2148 din 23 iunie 2009, se constată că în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de fond că ar fi nelegală.
Potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 451 din 12 iunie 1996 privind transmiterea unor imobile în administrarea Regiei Autonome Poşta Română, imobilele şi terenurile aferente menţionate în anexă au trecut în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Autonome Poşta Română iar potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome aprobată prin Legea nr. 207 din 12 decembrie 1997 bunurile aflate în administrarea regiilor autonome care se reorganizează, se concesionează societăţilor comerciale rezultate acestea având obligaţia de a încheia contracte de concesiune în termen de 30 de zile de la data înmatriculării în Registrul Comerţului.
Întrucât SC C.N.P.R. SA nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, astfel cum s-a reţinut prin actul de control pentru suprafaţa de 38.161,45 mp, măsura dispusă la pct. 11 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009 este legală şi urmează a fi menţinută.
În ceea ce priveşte măsura prevăzută la pct. 12 din actul contestat prin care s-a dispus înregistrarea imobilelor compuse din construcţii şi terenuri aferente, transmise în administrarea SC C.N.P.R. SA la momentul când aceasta era înregistrată ca regie, a fost dispusă ca urmare a neregulilor constatate prin actul de control, respectiv s-a reţinut că urmare a abaterii săvârşite, constând în neînregistrarea acestor bunuri de natura patrimoniului public al statului,ca bunuri aflate în administrarea regiei şi ulterior nu au fost menţionate la data reorganizării prin H.G. nr. 371/1998 actul de înfiinţare al Companiei naţionale.
Înalta Curte, constată că în mod eronat s-a dispus prin sentinţa atacată şi anularea măsurilor dispuse la pct. 17 şi 21 din actul contestat.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 17 din decizie, prin care s-a stabilit obligaţia intimatei de a modifica contractele şi convenţiile încheiate cu instituţiile publice, având ca obiect prestarea serviciilor de plată lunară a pensiilor şi a altor drepturi legale, în sensul respectării prevederilor art. 60 alin. (1), art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, Înalta Curte, constată că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond că dispoziţiile legale invocate nu ar fi aplicabile intimatei, având în vedere că aceasta nu este o instituţie publică.
În fapt, măsura dispusă prin actul contestat în sarcina intimatei, nu viza calitatea acesteia de instituţie publică, calitate pe care aceasta în mod evident nu o are, fiind societate comercială pe acţiuni astfel cum rezultă din însăşi titulatura acesteia.
Într-adevăr prevederile art. 60 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice dispun că execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului, instituţiile publice efectuând operaţiunile de încasări şi plăţi prin instituţiile teritoriale ale Trezoreriei Statului, în raza căreia îşi au sediul şi la care au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi, fiindu-le interzis a efectua aceste operaţiuni prin băncile comerciale.
SC C.N.P.R. SA a încheiat convenţii şi contracte de prestări servicii cu diferite instituţii publice pentru care prestează serviciul lunar de achitare a pensiilor şi a altor drepturi lunare din fonduri publice prin unităţile sale teritoriale.
Conform acestor convenţii sau contracte, virarea sumelor reprezentând contravaloarea pensiilor, indemnizaţiilor şi celorlalte drepturi băneşti convenite, se efectuează în conturile bancare ale direcţiilor regionale de poştă, ceea ce contravine prevederilor legale mai sus menţionate, având în vedere calitatea de instituţii publice a cocontractanţilor.
În acest sens organele de control constatând abaterea de la prevederile legale ale art. 60 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 au dispus prin măsura înscrisă la pct. 17 modificarea prevederilor din convenţiile şi contractele încheiate cu instituţii publice în sensul înscrierii în acestea a obligaţiei partenerilor contractuali, în calitate de instituţii publice de a efectua virarea sumelor necesare efectuării plăţilor, prin trezoreriile teritoriale conform dispoziţiilor legale.
Astfel fiind, instanţa de control judiciar constată că măsura dispusă potrivit pct. 17 din actul contestat este legală şi urmează a fi menţinută, instanţa de fond interpretând în mod eronat dispoziţiile legale incidente în cauză.
În ceea ce priveşte măsura înscrisă la pct. 21 din Decizia nr. 5 din 20 iulie 2009, anulată prin sentinţa atacată, prin care s-a dispus clarificarea regimului juridic al imobilului, teren în suprafaţă de 722 mp situat în Simeria – Deva, imobil dat în administrarea SC C.N.P.R. SA şi trecut în proprietatea acesteia, fără a avea la bază un act normativ special în acest sens, Înalta Curte, o apreciază ca fiind legală.
În fapt, astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, imobilul clădire a intrat în patrimoniul Direcţiei de Telecomunicaţii Hunedoara în baza Protocolului nr. 42/10767 din 22 iulie în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 448 din 27 iunie 1991, în timp ce imobilul-teren în suprafaţă de 772 mp aferent clădirii, acesta se afla în administrarea regiei.
Ulterior, potrivit extrasului de carte funciară nr. 703 din 5 martie 2007, la înscrierile referitoare la proprietate est precizat faptul că „Statul Român în 1/1 parte teren şi SC C.N.P.R. SA – Direcţia Timişoara, în întregime construcţia şi drept de administrare asupra terenului”.
Din examinarea acestor înscrisuri rezultă că la momentul vânzării terenului în suprafaţă de 722 mp situat în Simeria – Deva, intimata-reclamantă nu avea drept de proprietate asupra acestuia şi în consecinţă nu putea dispune vânzarea acestuia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul public al acesteia, trecerea acestui imobil, din domeniul public al statului în domeniul privat al reclamantei se putea face doar prin Hotărâre de Guvern.
Prin actul de înfiinţare al SC C.N.P.R. SA prin reorganizarea Regiei Autonome Poşta Română respectiv H.G. nr. 371/1998, nu se menţionează trecerea unor bunuri imobile din patrimoniul public al Statului în patrimoniul privat al statului şi în proprietatea intimatei-reclamante.
Astfel fiind, prin măsura prevăzută la pct. 21 din decizia contestată s-a dispus în sarcina intimatei-reclamante măsura clarificării regimului juridic al terenului în cauză care la data înstrăinării se afla în administrarea SC C.N.P.R. SA fără a exista un act normativ prin care acesta să fie trecut în patrimoniul acesteia.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de SC C.N.P.R. SA ca nefondat, va admite recursul recurentei-pârâte Curtea de Conturi a României, şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea reclamantei de SC C.N.P.R. SA, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.N.P.R. SA împotriva Sentinţei nr. 4085 din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa recurată şi respinge acţiunea reclamantei SC C.N.P.R. SA ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3978/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4084/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
