ICCJ. Decizia nr. 3949/2012. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3949/2012
Dosar nr. 12494/2/2010
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 12494/2/2010 din data de 20 decembrie 2010 reclamantul G.M., a chemat în judecată pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - O.R.I. solicitând anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dispusă prin adresa din 22 noiembrie 2010 şi obligarea pârâtului la aprobarea cererii de stabilire a domiciliului său în România.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a depus cererea însoţită de documentele prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 cu privire la care a primit prin poşta adresa din 22 noiembrie 2010 prin care i s-a comunicat că cererea sa a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru că prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţă naţională.
Reclamantul a mai arătat că se află în România de 15 ani şi a obţinut drept de şedere şi calitate de comerciant, iar în tot acest timp a avut o conduită ireproşabilă, nu a fost cercetat de nici un organ de cercetare, astfel că nu înţelege decizia autorităţii publice pârâte.
Prin întâmpinarea formulată pârâtul O.R.I. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătând că la baza măsurii au stat informaţiile transmise de S.R.I. şi de Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă prin adresele din 13 octombrie 2010 din care rezultă că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţă naţională, documentele menţionate având caracter clasificat, nivel de secretizare „secret".
Prin sentinţa civilă nr. 3170 din 3 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - O.R.I., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul, cetăţean turc, a adresat la data de 23 iunie 2010 o cerere prin care solicită acordarea dreptului de şedere permanentă în România. Urmare a studierii documentaţiei depusă şi în susţinerea cererii, precum şi din verificările efectuate la data de 16 noiembrie 2010 cererea sa a fost respinsă, decizie ce i-a fost comunicată reclamantului cu adresa din 22 noiembrie 2010.
Măsura dispusă a fost întemeiată pe informaţiile transmise de S.R.I. şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă prin adresele din 12 august 2010 şi din 13 octombrie 2010 documente clasificate nivel „secret" din care rezultă că reclamantul cetăţean străin prezintă pericol pentru ordinea şi siguranţa naţională.
Documentele cu caracter „secret" comunicate Curţii de Apel au fost consultate de completul învestit cu soluţionarea cauzei, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, apreciindu-se că se justifică măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 763/2006, că judecătorul are acces la documentele situate pe diferite niveluri de secretizare, potrivit Legii nr. 182/2002, în condiţiile şi cu respectarea procedurilor specifice stabilite prin acest act normativ, normele restrictive în această pricină vizând exclusiv persoana în cauză, astfel că prin aplicarea corectă a legislaţiei în materie exercitarea efectivă şi concretă a dreptului de acces la instanţă şi a dreptului la apărare este asigurată potrivit exigenţelor şi normelor constituţionale şi convenţionale, iar riscul de arbitrariu din partea autorităţilor administrative este înlăturat.
Dreptul la domiciliu nu este un drept absolut al străinilor şi deci nu poate fi pretins a fi recunoscut peste voinţa statului căruia i-a fost adresată o atare cerere, atunci când sunt invocate motive de siguranţă naţională, însă orice persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de garanţie împotriva arbitrariului, în sensul că trebuie să aibă posibilitatea de a supune măsura litigioasă controlului unui organ independent şi imparţial care să analizeze legalitatea acesteia şi să sancţioneze orice eventual abuz al autorităţilor.
Aşadar măsura a fost supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ în faţa căreia au fost administrate probe, în condiţii de contradictorialitate, instanţa având acces la documentaţia cu caracter „secret" ce a fundamentat măsura atacată, fiind astfel respectate exigenţele accesului la un proces echitabil în conformitate şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul G.M.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ., principala critică adusă soluţiei curţii de apel vizând lipsa explicării împrejurărilor obiective, concrete care ar fi de natură a conduce la concluzia existenţei unui pericol pentru siguranţa naţională şi care ar fi fundamentat respingerea cererii recurentului-reclamant de stabilire a domiciliului în România.
A arătat recurentul că nu i se pot imputa cu certitudine fapte care să contravină ordinii publice şi siguranţei naţionale câtă vreme în ultimii 15 ani i s-a aprobat prelungirea dreptului de şedere temporară pe teritoriul României de către aceeaşi autoritate a statului, ţinându-se cont de calitatea de membru al familiei copilului cetăţean român, ceea ce înseamnă că nu există motive temeinice de a fi considerat un pericol la adresa securităţii Statului român.
Dacă ar fi intervenit elemente care să conducă la ideea că străinul constituie un pericol la adresa ordinii publice, autoritatea intimată ar fi avut posibilitatea de a revoca dreptul de şedere temporară, prin decizie motivată, în conformitate cu dispoziţiile art. 77 din O.U.G. nr. 194/2002, ceea ce nu s-a întâmplat. Implicit, cu ocazia verificărilor făcute în vederea prelungirii dreptului de şedere temporară nu s-a constatat de către autoritatea competentă că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, astfel că respingerea cererii de stabilire a domiciliului în România nu se justifică.
În sprijinul anulării adresei prin care s-a comunicat refuzul aprobării cererii de stabilire a domiciliului recurentului în România s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin decizia nr. 3426/2009 a secţiei contencios administrativ şi fiscal a sancţionat autoritatea publică pentru nefurnizarea niciunei motivări legate de modul concret în care s-a ajuns la concluzia că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru siguranţa naţională.
Examinând cauza din perspectiva normelor legale incidente şi a probatoriului administrat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge în consecinţă pentru cele ce vor fi punctate:
Acţiunea în contencios administrativ a avut ca obiect anularea adresei din 22 noiembrie 2010 prin care O.R.I. a comunicat reclamantului G.M. că cererea acestuia din data de 23 iunie 2010 pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, şi obligarea pârâtului să aprobe cererea reclamantului de stabilire a domiciliului în România.
Potrivit dispoziţiilor legale prin care autoritatea pârâtă şi-a motivat refuzul acordării dreptului de şedere permanentă (drept de şedere pe termen lung) pentru acordarea unui asemenea drept este obligatorie îndeplinirea cumulativă a mai multor exigenţe, între acestea şi aceea că străinul „nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională” (lit. f).
O.R.I. a precizat că la baza măsurii contestate au stat informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii şi de Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă prin adresele din 12 august 2010 şi respectiv din 13 octombrie 2010 din care rezultă că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, documente cu caracter clasificat aflate sub protecţia Legii nr. 182/2002.
În aceste condiţii şi ţinând seama de jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Lupşa vs. România şi Cauza Kaya vs. România), care a statuat că orice persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională trebuie să fie apărată împotriva arbitrariului prin controlul unui organ independent şi imparţial, Curtea de apel nu s-a rezumat la un control pur formal al actului dedus judecăţii ci a procedat la verificarea în mod nemijlocit a documentelor care au stat la baza măsurii concretizate în actul din 22 noiembrie 2010 emis de O.R.I. Concluzia acestei verificări a fost aceea că refuzul de acordare a dreptului de şedere permanentă reclamantului este justificat de neîndeplinirea cerinţei prevăzute la lit. f) din art. 71 alin. (1) al O.U.G. nr. 194/2002 republicată.
La rândul ei instanţa de control judiciar a luat act de conţinutul actelor care au stat la baza măsurii contestate, remarcând că refuzul O.R.I. este justificat legal.
În privinţa aparenţei inconsecvente a autorităţii publice, reclamate prin cererea de recurs, dat fiind că deşi în ultimii 15 ani a acordat recurentului-reclamant dreptul de şedere temporară a respins ulterior cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă, se observă că aşa cum rezultă cu claritate din prevederile art. 69 şi cele ale art. 71 al actului normativ incident, condiţiile cerute pentru acordarea celor două categorii de drepturi nu se suprapun, legiuitorul manifestând o exigenţă sporită în cazul cererilor cetăţenilor străini pentru acordarea dreptului de şedere permanentă.
Gradul de pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională se apreciază de organele competente în domeniu, prin măsuri dispuse în baza legii, în exercitarea atributului fiecărui stat suveran de a decide cu privire la şederea unui străin pe teritoriul său, atribut ce decurge din principiul consacrat de art. 1 alin. (1) din Constituţia României.
Nu este consistentă nici critica recurentului referitoare la jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie şi de la care instanţa fondului s-ar fi abătut prin soluţia atacată, câtă vreme în deciziile secţiei de contencios administrativ şi fiscal invocate sau depuse cu titlu de practică judiciară abordarea Înaltei Curţi este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. amintită şi fiecare caz în parte prezintă particularităţile sale cu atât mai mult când este în discuţie siguranţa naţională a statului.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de G.M., împotrivă sentinţei civile nr. 3170 din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3946/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4000/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
