ICCJ. Decizia nr. 4008/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4008/2012
Dosar nr. 3472/2/2009
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Reclamanta Societatea Română de Radiocomunicaţii a chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Comunicaţii nr. 169 din 10 martie 2009.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că desfăşoară activitate în domeniul telecomunicaţiilor, în conformitate cu actul constitutiv aprobat prin H.G. nr. 372/1998 şi că potrivit art. 5 din acest act normativ S.N.R. este operatorul autorizat să instaleze şi să exploateze o reţea naţională de radiocomunicaţii conform licenţei acordate de Ministerul Comunicaţiilor.
La data de 11 martie 2009 i-a fost comunicată Decizia nr. 169 din 10 martie 2009 privind desemnarea "SNR ca furnizor cu putere semnificativă pe piaţa serviciilor de transmisie în format analogic prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre a serviciilor publice de programe de televiziune, pe piaţa serviciilor de transmisie în format analogic prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre a serviciilor publice de programe de radiodifuziune în banda de frecvenţe FM şi pe piaţa serviciilor publice în format analogic prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre, a serviciilor publice de programe de radiodifuziune în banda de frecvenţe AM" şi impunerea de obligaţii în sarcina S.N.R. emisă de către ANC.
Reclamanta a mai susţinut că în condiţiile existenţei unui singur agent economic prestator al serviciilor avute în vedere, demersul de identificare a unor pieţe relevante şi identificarea unor operatori cu putere semnificativă pe aceste pieţe este inoportun şi lipsit de finalitate.
Decizia nr. 169/2009 nu reglementează însă situaţia pe piaţa serviciilor în format analogic prin raportate şi la serviciile în format analog adresate radiodifuzorilor privaţi de programe, servicii către care SNR nu are nici o piedică în a se îndrepta într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Astfel, această decizie priveşte numai serviciile furnizate de SNR către SRTV (Societatea Română de Televiziune - societate publică de stat) şi SRR (Societatea Română de Radiodifuziune - societate publică de stat) şi nu reglementează de plano piaţa serviciilor în format analogic, ci numai cu privire la serviciile furnizate de societate celor două societăţi de stat.
Arată reclamanta, în concluzie, că Decizia ANC nr. 169/2009 nu priveşte în fapt reglementarea pieţei serviciilor de transmisie în format analogic, întrucât efectele sale se raportează numai la serviciile furnizate de SNR entităţilor publice SRTV şi SRR. Prin acest act se încalcă reglementările concurenţiale, fiind impuse obligaţii economice sub aspect tarifar fără o fundamentare economico-financiară, cu efecte imediate negative care pot genera imposibilitatea SNR de a-şi desfăşura activitatea (tradusă printr-o imposibilitate de a mai deservi cei doi mari clienţi, ale căror interese teoretic sunt protejate prin decizia atacată), respectiv de a finaliza proiectele în curs de desfăşurare şi viitoare la nivel naţional şi comunitar-european.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin Sentinţa civilă nr. 1847 din 9 martie 2011 a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că dreptul autorităţii de reglementare de a identifica alte pieţe decât cele incluse în Recomandarea Comisiei Europene nr. 2007/879/CE este conferit chiar de dispoziţiile acestei directive, precum şi de normele naţionale astfel încât susţinerea reclamantei în sensul că această recomandare nu indică existenţa vreunor pieţe relevante pe care să se manifeste furnizori cu sau fără putere semnificativă nu are nicio relevanţă.
Se reţine de către instanţă că toate criteriile prevăzute de art. 2 din Recomandarea Comisiei Europene nr. 2007/879/CE au fost îndeplinite cumulativ în cazul pieţelor identificate.
Astfel, în ceea ce priveşte analiza situaţiei concurenţiale pe piaţă şi desemnarea S.N.R. ca furnizor cu putere semnificativă pe piaţă, s-a reţinut că ANCOM realizează periodic analize de piaţă şi dacă în urma acestora constată că pe respectiva piaţă nu există concurenţă efectivă, identifică furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice impunându-le acestora una sau mai multe din obligaţiile prevăzute la art. 9 - 13 din O.G. nr. 34/2002.
În ce priveşte obligaţiile impuse S.N.R. pe pieţele pe care a fost desemnat ca având putere semnificativă s-a reţinut că A.N.C. trebuia să impună cel puţin una din obligaţiile prevăzute la art. 9 - 13 din O.G. nr. 34/2002, în sarcina furnizorului desemnat cu putere semnificativă pe pieţele serviciilor transmise în format analogic prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre a serviciilor publice de programe audiovizuale.
Referitor la afirmaţia reclamantei potrivit căreia modelul de cost nu este cuprins în decizie şi nu i-a fost comunicat, s-a reţinut că este nereală, deoarece acest model de cost trebuie elaborat chiar de reclamantă aşa cum rezultă din art. 3 alin. (2) al deciziei atacate.
S-a mai reţinut că recepţionarea free to air de către utilizatorii finali nu înseamnă cu nu există o piaţă cu amănuntul, respectiv o piaţă de gros. Chiar dacă nu există o relaţie directă cu S.R.R. sau SRTV, utilizatorii finali trebuie să plătească lunar la nivel de gospodărie, o taxă a cărei valoare este de 4 RON, respectiv 2,5 RON pentru persoane fizice şi 50 RON, respectiv 30 RON pentru persoanele juridice.
Concluzionând, instanţa de fond a reţinut că problemele concurenţiale la nivelul pieţei de gros se vor menţine, întrucât sunt determinate în principal de legislaţia naţională în vigoare, însă acest fapt nu împiedică autoritatea de reglementare să realizeze o analiză de piaţă în conformitate cu metodologia specifică şi să remedieze eventualele probleme concurenţiale identificate.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Societatea Naţională de Radiocomunicaţii SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se susţine, în esenţă, că este nelegală Decizia nr. 169 din 10 martie 2009 prin care s-a constatat că S.N.R. este furnizor cu putere semnificativă pe respectivele pieţe, fiindu-i impuse o serie de obligaţii referitoare la tarifele aplicate, însă prin raportare numai la serviciile publice de programe de televiziune şi radiodifuziune.
Se arată că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile cuprinse în Recomandarea Comisiei Europene 2007/879/CE privind pieţele relevante de produse şi de servicii din sectorul comunicaţiilor electronice pentru a se identifica existenţa pieţelor relevante, astfel că Autoritatea de Reglementare nu este în măsură să procedeze la identificarea şi desemnarea unui furnizor cu putere semnificativă în persoana recurentei-reclamante.
De asemenea, susţine că nu putea să-i impună anumite obligaţii numai cu privire la serviciile furnizate de SRTV şi S.R.R. - societăţi publice deţinute de stat, întrucât se încalcă dispoziţiile art. 9 din Legea concurenţei nr. 21/1996, iar excepţia cuprinsă la art. 2 alin. (1) lit. b) din legea menţionată, nu este incidentă.
Se menţionează şi faptul că Decizia nr. 169 din 10 martie 2009 emisă de A.N.C. contestată în cauză, prin dispoziţiile tarifare impuse, nu ia în considerare aspectele economico-financiare ale S.N.R., fiind emisă cu neobservarea principiului statuat prin art. 13 alin. (1) al O.G. nr. 34/2002, situaţie care ar putea conduce la imposibilitatea S.N.R. de a implementa proiectele de dezvoltare a reţelei şi serviciilor aflate în derulare şi de a respecta angajamentele asumate la nivelul Uniunii Europene.
Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentei.
În acest sens se susţine, în esenţă, că în mod irevocabil prin Decizia nr. 146 din 13 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat că Decizia nr. 154/2009 a preşedintelui A.N.C. este temeinică şi legală, prin această decizie identificându-se pieţele relevante ale serviciilor de transmisie în format analogic prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre ale serviciilor publice de programe de televiziune şi radiodifuziune.
Având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 154/2009, a fost emisă Decizia nr. 169/2009, prin care S.N.R. a fost desemnată ca fiind furnizor cu putere semnificativă în acest domeniu.
Se menţionează că analiza şi identificarea pieţelor relevante prin Decizia nr. 154 din 3 martie 2009 a fost realizată în conformitate cu principiile stabilite de legislaţia concurenţei, fapt statuat şi de Consiliul Concurenţei prin Adresa nr. 5349 din 5 noiembrie 2008, fiind avute în vedere şi îndeplinite criteriile prevăzute de art. 2 din Recomandarea Comisiei Europene nr. 2007/879/CE.
De asemenea, se susţine că prin decizia atacată, Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii nu a restrâns, împiedicat sau denaturat concurenţa ci, dimpotrivă, măsurile luate au avut ca scop prevenirea încălcării unor dispoziţii din legislaţia concurenţei. În condiţiile în care S.N.R. deţine o cotă de piaţă de 100% pe fiecare dintre pieţele analizate, serviciile specifice furnizate către radiodifuziunea şi televiziunea publică fiind, de fapt, cu caracter de monopol, există suficiente argumente legale şi de oportunitate a reglementării, care susţin temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse de A.N.C.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de susţinerile pârâţilor, de înscrisurile de la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din cuprinsul Decizia nr. 169 din 10 martie 2009, aceasta a fost emisă avându-se în vedere Decizia preşedintelui A.N.C. nr. 154/2008 privind identificarea pieţelor relevante ale serviciilor de transmisie în format analog prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre a serviciilor publice de programe de televiziune şi radiodifuziune, prevăzute în anexa ce face parte din această decizie.
Decizia nr. 154/2008 a făcut obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, fiind respinsă acţiunea în anularea acesteia prin Sentinţa nr. 570 din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 146 din 13 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, toate criticile referitoare la modul în care autoritatea de reglementare prin Decizia nr. 154/2008 menţionată, a identificat pieţele relevante ale serviciilor discutate şi în cauza de faţă, nu mai pot fi readuse în discuţie şi analizate în prezentul dosar, care, mai mult, are un alt obiect, respectiv anularea Deciziei nr. 169 din 10 martie 2009 prin care S.N.R. a fost desemnată ca fiind furnizor cu putere semnificativă pe pieţele identificate şi a stabilit în sarcina acesteia obligaţia de control al tarifelor, inclusiv de fundamentare a tarifelor în funcţie de costuri.
În altă ordine, fiind identificate pieţele relevante, prin Decizia nr. 154/2008, aceasta a avut ca urmare desemnarea unui furnizor cu putere semnificativă prin decizia contestată.
Criticile recurentei-reclamante referitoare la faptul că Decizia nr. 169 din 10 martie 2009 vine în contradicţie cu prevederile art. 9 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, republicată, sunt nefondate.
În ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, este vorba de o discriminare pozitivă în favoarea sa, determinată de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv art. 52 alin. (5) din Legea nr. 504/2002, acesta beneficiind de un monopol legal absolut instituit în favoarea sa, fiindu-i emisă licenţa de autoritatea în domeniu, respectiv M.C.T.I. cu nr. 19847 din 24 noiembrie 2004, valabilă până în anul 2013, de difuzare pe cale radioelectrică terestră a serviciilor publice de radiodifuziune şi televiziune.
Mai mult, transmiterea serviciilor de programe publice de către un alt operator nu s-a dovedit că s-a realizat în perioada de timp supusă analizei, S.N.R. fiind singurul furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice care au dreptul să transmită serviciile publice de televiziune şi radiodifuziune utilizând propriile sisteme radioelectrice terestre.
În ceea ce priveşte serviciile transmisie a programelor private de televiziune şi radiodifuziune nu există vreun monopol legal sau natural sau alte caracteristici ale pieţelor care să justifice adoptarea unor măsuri de reglementare.
Astfel de măsuri se justifică doar acolo unde unul dintre segmentele acestei pieţe nu este caracterizat de concurenţă efectivă, iar pe segmentul serviciilor de transmisie în format analog a programelor publice de radiodifuziune şi de televiziune activează doar S.N.R. ca furnizor cu putere semnificativă pe pieţele identificate.
În altă ordine, serviciile transmise în format analog prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre furnizate radiodifuzorilor privaţi nu fac parte din aceeaşi piaţă relevantă cu serviciile transmise în format analog prin intermediul sistemelor radioelectrice terestre furnizate radiodifuzorilor publici unde S.N.R. a fost desemnată furnizor cu putere semnificativă.
Or, în raport de cele reţinute, sunt nefondate criticile referitoare la încălcarea art. 9 din Legea nr. 21/1996 întrucât, prin decizia contestată, nu au fost dispuse măsuri care ar avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, ci pentru a preveni încălcarea unor dispoziţii în domeniul concurenţei când pe piaţa respectivă nu există concurenţă efectivă, existând doar Societatea Naţională de Radiocomunicaţii, cum este şi situaţia din cauza de faţă.
Mai mult, recurenta-reclamantă nu justifică/dovedeşte niciun drept vătămat sau un interes pentru critica potrivit căreia prin Decizia nr. 169 din 10 martie 2009 emisă de A.N.C. nu este reglementată piaţa serviciilor de transmisie în format analog prin raportare şi la serviciile adresate radiodifuzorilor privaţi, ci numai prin raportare la serviciile publice de programe de televiziune şi radiodifuziune.
În ceea ce priveşte obligaţiile impuse S.N.R. pe pieţele pe care a fost desemnată ca având putere semnificativă, se reţine că acestea îşi găsesc temeiul legal în cuprinsul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 13 din O.G. nr. 34/2002, act normativ în vigoare la data emiterii deciziei contestate (în prezent abrogată de O.U.G. nr. 111/2011), astfel cum rezultă şi din preambulul acesteia.
Atât din cuprinsul acţiunii formulate cât şi din cuprinsul motivelor de recurs rezultă că recurenta-reclamantă susţine că nu se putea proceda la identificarea unui furnizor cu putere semnificativă în condiţiile inexistenţei unor pieţe relevante. Însă, potrivit art. 4 alin. (4) lit. a) din actul său constitutiv, S.N.R. SA este unic furnizor (operator) al serviciilor menţionate.
Cum aspectele referitoare la modul în care autoritatea de reglementare a identificat pieţele relevante au făcut obiectul unei alte judecăţi finalizată irevocabil prin Sentinţa nr. 570/2010 şi Decizia nr. 146/2011, astfel cum s-a reţinut anterior şi întrucât recurenta nu aduce alte critici Deciziei nr. 169/2009 contestată, prin care a fost desemnată ca furnizor cu putere semnificativă pe pieţele relevante, autoritatea pârâtă era în drept să impună, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 34/2002 cel puţin una din obligaţiile prevăzute la art. 9 - 13 din acest act normativ.
Criticile referitoare la faptul că Decizia nr. 169 din 10 martie 2009, prin dispoziţiile tarifare impuse nu ia în considerare aspectele economico-financiare ale S.N.R., fiind emisă cu neobservarea principiului statuat în cuprinsul art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 34/2002, sunt nefondate.
Pe de o parte, recurenta-reclamantă nu justifică/dovedeşte modul în care obligaţiile impuse prin Decizia nr. 169/2009 încalcă prevederile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 34/2002, susţinerile sale referitoare la temerile privind nerecuperarea costurilor creditelor fiind lipsite de suport probator şi nejustificate, cât timp S.N.R. a avut libertate în stabilirea tarifelor, iar modificarea acestora cu indicele de inflaţie anual al preţurilor de consum constituie o măsură proporţională pentru atingerea scopului propus, asigurând recuperarea diferenţelor determinate de fluctuaţia ratei inflaţiei.
Pe de altă parte, susţinerea potrivit căreia „procesul investiţional necesar trecerii la tehnologia digitală este în sarcina S.N.R., aspect ce poate implica o remodelare a tarifelor, o creştere a lor în funcţie de noi costuri, în noile condiţii de emisie în digital …”, nu poate fi reţinută ca relevantă în aprecierea ca fondată a criticii expuse.
Recurenta-reclamantă, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul acestei decizii, deţine licenţa acordată în 2004 de către Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţionale (M.C.T.I.) care vizează sisteme analogice, nefiind titulara unei licenţe privind transmisiile în format digital prevăzute pentru anul 2015, iar dispoziţiile art. 52 alin. (5) din Legea nr. 504/2002 nu identifică/indică un anume operator.
În altă ordine, chiar dacă utilizatorii au acces la programe de radio şi televiziune fără plata unui abonament (servicii free to air) pentru serviciile de transmisie, tarifele proiectate de S.N.R. trebuie fundamentate pe costuri care să asigure replicarea condiţiilor unei pieţe concurenţiale care permite în acelaşi timp operatorului cu putere semnificativă să realizeze o notă a rentabilităţii capitalului angajat rezonabilă, aspecte menţionate şi în punctul de vedere al Consiliului Concurenţei nr. 5349 din 5 noiembrie 2008.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază sentinţa recurată ca temeinică şi legală, iar în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Societatea Naţională de Radiocomunicaţii SA împotriva Sentinţei civile nr. 1847 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4141/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3994/2012. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
