ICCJ. Decizia nr. 4276/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4276/2012
Dosar nr. 7564/85/2011
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 7564/85/2011 reclamanţii C.C., C.A.C., D.M.D., B.M., P.V., N.C.C., D.E.R., M.M., D.M., A.L., O.F.I., L.I., P.M.A., S.G.D., L.S., B.C., B.L. şi C.D.M. în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Sibiu şi Curtea de Conturi a României, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună suspendarea executării pct. 1 din Decizia nr. 40/2011, emisă de Camera de Conturi Sibiu, până la soluţionarea litigiului în faţa instanţei de fond.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin decizia atacată, devenită executorie odată cu respingerea contestaţiei prin Încheierea nr. VI/375/2011 a Curţii de Conturi a României, s-a constatat că au fost acordate drepturi salariale necuvenite funcţionarilor şi angajaţilor din Serviciile Publice ale Municipiului Sibiu, dispunându-se recuperarea prejudiciului.
Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de suspendare, susţinând că în speţă, nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa nr. 218/CA/2012 Tribunalul Sibiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.
Pentru a se pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, republicată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. Dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ prevăd că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă, prin lege organică specială nu se prevede altfel.
În ceea ce priveşte competenţa soluţionării sesizărilor împotriva actelor emise de structurile Curţii de Conturi, pct. 228 din Regulamentul de funcţionare al acestei autorităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 instituie o competenţă specială în favoarea secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate.
Tribunalul Sibiu a reţinut că având în vedere că în speţă a fost pronunţată Încheierea nr. 375 din 26 octombrie 2011 a Comisei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, competenţa revine Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub acelaşi număr 7564/85/2011.
Curtea de Apel Alba Iulia a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe.
Prin Sentinţa nr. 136 din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea executării măsurilor dispuse prin Decizia nr. 40/2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile art. 228 din regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că s-a stabilit competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Curtea, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ., a stabilit că în cazul de faţă, actul care a produs efecte juridice este cel emis de Camera de Conturi astfel încât competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
După cum rezultă din lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. nr. 832/13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că:
"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii C.C., C.A.C., D.M.D., B.M., P.V., N.C.C., D.E.R., M.M., D.M., A.L., O.F.I., L.I., P.M.A., S.G.D., L.S., B.C., B.L. şi C.D.M. în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Sibiu şi Curtea de Conturi a României în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4271/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4325/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
