ICCJ. Decizia nr. 4298/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4298/2012
Dosar nr. 742/36/2011
Şedinţa de la 23 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, reclamantul N.V., prin procurist N.D., a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata diferenţei de 275.000 lei, reactualizată conform O.U.G. nr. 81/2007 art. 3h, art. 18.1.3, art. 18.5.2.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a depus cererea de opţiune nr. 1384 din 19 octombrie 2007 solicitând 400.000 lei numerar, limita maximă pentru acordarea despăgubirilor in numerar fiind 500.000 lei, în temeiul titlului de despăgubire nr. 1163 in cuantum de 640.981,75 lei, însa Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a plătit in mod greşit doar 125.000 lei, existând o datorie de 275.000 lei.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că în cauză, în baza deciziei nr. 1163 din 28 iunie 2006 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea numiţilor L.M.P., S.A., N.C. şi N.V. s-a emis titlul de conversie nr. 70 din 23 octombrie 2007 în valoare de 515.981,75 Ron, reprezentând un număr total de 515.981,75 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru flecare acţiune şi titlul de plată nr. 1539 din 14 decembrie 2007 în cuantum de 125.000 lei, sumă ce a fost achitată în integralitatea sa. Potrivit prevederilor legale, suma maximă care se poate acorda în numerar pentru dosarul nr. 7902/CC din 30 ianuarie 2006 este de 500.000 lei pe imobil/dosar de despăgubire.
La termenul de judecată din 07 septembrie 2011 reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să conteste decizia de plată nr. 1539 din 14 decembrie 2007, solicitând, totodată, reactualizarea sumei rămase de plată.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 5037 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul N.V. reprezentat prin procurist N.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca inadmisibilă
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit prevederilor art. 2 din decizia nr. 1539 din 14 decembrie 2007, prezentul act poate fi atacat în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cerinţă inserată şi în cuprinsul capitolului 6 al titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce presupune parcurgerea procedurii prealabile de către cel care se consideră vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ.
Judecătorul fondului a constatat că reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, cât timp înscrisul de la filele 56 - 57 este datat 06 octombrie 2011, iar ştampila Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, de la fila 58, nu relevă primirea unei plângeri prealabile în legătură cu actul a cărui anulare se solicită în prezenta acţiune.
3. Recursul reclamantului
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs reclamantul N.V., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea pentru lipsa plângerii prealabile, deşi a depus la dosar, dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Pentru a ajunge la această soluţia instanţa a avut în vedere următoarele considerente.
Conform celor expuse anterior, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul N.V. a solicitat anularea Deciziei nr. 1539 din 14 decembrie 2007 emisă de ANRP, ca nelegală şi obligarea pârâtei la plata diferenţei de 275.000 lei, reactualizată conform O.U.G. nr. 81/2007.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii în contencios administrativ îl reprezintă Decizia CCSD nr. 1539 din 14 decembrie 2007, întrucât reclamantul este nemulţumit de cuantumul sumei stabilite cu titlu de despăgubire pentru imobilul în litigiu.
Or, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII – „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005: „Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului.”
Astfel fiind, rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora: „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentului privind îndeplinirea procedurii prealabile, întrucât înscrisul la care face referire recurentul nu echivalează cu o procedură prealabilă.
Din analiza actelor de la dosar rezultă că înscrisul de la fila 58 din dosarul de fond nu echivalează cu o procedură prealabilă, întrucât este doar o filă cu un număr de înregistrare din 12 martie 2009 neavând şi cererea anexată.
De asemenea, se constată că nici cererea aflată la filele 56-57 din dosarul de fond nu poate echivala cu o procedură prealabilă, fiind datată 06 octombrie 2011 şi neexistând dovada înregistrării acestei cereri.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, raportat la obiectul acţiunii, în mod corect şi în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Constanţa a dat o dezlegare judicioasă prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de N.V. împotriva Sentinţei nr. 347/CA din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4296/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 4299/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
