ICCJ. Decizia nr. 4367/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4367/2012
Dosar nr. 292/33/2012
Şedinţa publică de la 26 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Cadrul procesual
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 270 din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „P.F." SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. F.CJ 1063 din 21 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii de anulare; de asemenea, a fost obligată pârâta să achite reclamantei cheltuielile de judecată parţiale în sumă de 5.000 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prima chestiune ce trebuie discutată este cea referitoare la „existenţa unui caz justificat”, de natură să zdruncine prezumţia de legalitate a actului administrativ şi să fundamenteze o soluţie de admitere a cererii de suspendare.
S-a constatat că cerinţa cazului bine justificat este reliefată prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, în sensul în care acesta este o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ.
Este adevărat faptul că actele administrative se bucură de prezumţia de legalitate, care nu poate face obiectul analizei instanţei învestite cu soluţionarea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, însă nu este mai puţin adevărat faptul că această măsură trebuie privită ca fiind una de conservare, care se justifică în acele situaţii în care executarea actului, cu privire la care există o îndoială serioasă, ar fi de natură să producă o pagubă iminentă.
Or, nu pot fi ignorate apărările referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor art. 46 C. proc. fisc., din moment ce exemplarul care a fost iniţial comunicat reclamantei, depus la dosar, nu poartă semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal, nefiind incident cazul de excepţie prevăzut de textul art. 43 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Având în vedere sancţiunea care a fost impusă de legiuitor pentru nerespectarea acestui text legal, se apreciază că se impune a fi constatată ca fiind îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, chiar ca urmare a unei analize sumare, care respectă limitele impuse de textul art. 14 din LCA.
Procedând, în aceleaşi condiţii, la analiza apărărilor formulate de către pârâtă pe marginea acestor aspecte, s-a apreciat că starea de fapt relevată de către reclamantă se verifică prin prisma documentelor depuse la dosarul cauzei, fiind discutabilă posibilitatea organului fiscal de a îndrepta, ulterior comunicării actului administrativ-fiscal, viciile, de formă sau de fond, mai ales în situaţia în care acestea sunt sancţionate cu nulitatea absolută. De altfel, instanţa ce va fi învestită cu acţiunea în contencios fiscal va fi singura în măsură să se pronunţe şi să analizeze, în substanţă, atât cele invocate de către petentă cât şi cele relevate în apărare, inclusiv referitoare la exemplarul rămas în dosarul constituit de către organele fiscale, în urma controlului.
Aceste considerente sunt valabile, în egală măsură, şi în ceea ce priveşte menţiunile referitoare la audierea contribuabilului, care nu apar în actul administrativ fiscal care a fost listat şi comunicat iniţial, ea nefiind inserată nici în exemplarul R1F care a stat la baza emiterii lui, respectiv în cel listat la data de 21 noiembrie 2011, ora 12:26, singurul înscris de această factură care apare ca fiind emis anterior deciziei de impunere.
Desigur că o analiză detaliată a semnificaţiei tuturor înscrisurilor întocmite de pârâtă nu poate fi efectuată în această procedură sumară, fiind atributul exclusiv al instanţei care va fi sesizată cu acţiunea pe fond.
Până la acel moment, însă, aparenţa este în sensul în care este incident unul dintre motivele de nulitate expresă instituit prin textul art. 46 C. proc. civ. fiscală, nefiind luat în considerare nici punctul de vedere al contribuabilului. Astfel, rolul acestuia din urmă nu este numai acela de a-i acorda posibilitatea să poată răspunde punctual cu privire la faptele concrete care îi sunt imputate, fiind necesar şi ca autoritatea competentă să cunoască aceste observaţii, pentru a putea ţine cont de ele în mod util, acesta fiind şi rostul prev. art. 9 C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte restul apărărilor din acţiunea introductivă, s-a constatat că opinia divergentă între petentă şi organul fiscal este generată de interpretarea şi aplicarea unor texte din dreptul intern, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare neputând face o analiză exhaustivă a dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte fondul litigiului. Totuşi, se constată că argumentele invocate sunt serioase şi documentate, nefiind nişte simple apărări de circumstanţă.
Desigur, nu poate fi înlăturată de plano prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal, dar se apreciază că instanţa care judecă cererea de suspendare nu trebuie să soluţioneze fondul raportului juridic litigios, ci doar să aprecieze în ce măsură considerentele de nelegalitate invocate sunt de natură să producă „îndoială serioasă", reţinându-se, prin prisma celor mai sus expuse, că aceasta este incidenţă în cauză.
În aceste circumstanţe, aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor actului administrativ înainte de exercitarea de către instanţă a controlului de legalitate, este de natură să producă consecinţe greu sau imposibil de înlăturat în cazul anulării actului, motive pentru care se va aprecia că în cauză este incident textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a dispune astfel, s-a luat în considerare şi împrejurarea că art. 2 alin. (1) lit. ş) din acelaşi act normativ defineşte „paguba iminentă" ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză, cu actele depuse la dosar s-a făcut dovada instituirii măsurilor asigurătorii asupra unor bunuri imobile şi mobile, fiind iminentă începerea efectivă a vânzării la licitaţie publică a acestora deşi valoarea lor reprezintă peste 169% din valoarea debitelor.
Ca atare, prin instituirea măsurilor asigurătorii, organele fiscale şi-au conservat toate şansele pentru recuperarea sumei stabilite prin actul fiscal a cărei suspendare se solicită, iar cauţiunea depusă la dosar de către petentă va putea fi folosită pentru acoperirea integrală a eventualului prejudiciu suferit ca urmare a măsurii adoptate de instanţă.
Pe de altă parte, paguba iminentă ar putea fi prezumată în situaţia în care se va trece la scoaterea la vânzare a unor bunuri din proprietatea reclamantei, ceea ce ar determina alte cheltuieli cu evaluarea şi vânzarea efectivă, iar în situaţia în care, în urma soluţionării contestaţiei pe fond, s-ar ajunge la anularea ori modificarea actului administrativ fiscal, un astfel de prejudiciu s-ar localiza inclusiv în patrimoniul organului de executare, prin eventuala întoarcere a executării.
Reclamanta relevă cu temei că în prezenta cauză există două tipuri de prejudicii: unul direct, cauzat de punerea în executare a Deciziei nr. 1063 din 21 noiembrie 2011, şi altul indirect, cauzat de modalitatea de punere în executare a acestei decizii, prin imputarea tuturor sumelor achitate de reclamantă, asupra sumelor reţinute prin Decizia nr. 1063 din 21 noiembrie 2011.
În concret, toate plăţile curente efectuate de reclamanta cu privire la impozitul pe profit şi contribuţii salariale lunare datorate, deşi au fost realizate pentru stingerea obligaţiilor fiscale curente aferente lunilor decembrie 2011, ianuarie 2012 şi februarie 2012, au fost imputate, de către organul fiscal, asupra sumelor reţinute prin Decizia nr. 1063 din 21 noiembrie 2011, nu asupra datoriilor fiscale curente pentru care de fapt s-au efectuat aceste plăţi de către reclamantă.
Drept urmare, prin faptul că organul fiscal a procedat şi procedează în continuare la imputarea sumelor plătite de reclamanta pentru stingerea obligaţiilor curente, asupra sumelor reţinute prin Decizia nr. F-CJ 1063 din 21 noiembrie 201, nu asupra debitelor curente, reclamanta ajunge în situaţia de a înregistra noi debite, noi restanţe la plata impozitului pe profit şi a contribuţiilor salariale lunare, debite care sunt purtătoare de dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Prin acest mod de imputare a sumelor achitate de reclamantă pentru stingerea contribuţiilor salariale curente, asupra debitelor suplimentare reţinute prin Decizia nr. 1063 din 21 noiembrie 2011, pe de o parte, este afectată reclamanta prin faptul că suportă dobânzi şi penalităţi în mod injust, iar pe de altă parte, sunt afectaţi angajaţii acesteia, deoarece contribuţiile salariale achitate de reclamanta în numele acestora nu sunt evidenţiate ca atare.
Mai mult decât atât, instanţa a subliniat faptul că aceste noi debite purtătoare de dobânzi şi penalităţi de întârziere se alătură dobânzilor şi penalităţilor generate de sumele suplimentare de plată reţinute de organul fiscal prin Decizia nr. F-CJ 1063 din 21 noiembrie 2011, dobânzi şi penalităţi în cuantum de peste 20.000 RON lunar.
Reclamanta a oferit, la solicitarea instanţei, şi date suplimentare legate de situaţia sa economică şi financiară actuală, relevând că are în derulare două contracte perfectate pe perioade mai lungi, realizând venituri şi din activitatea de transport rutier de persoane pe rute prestabilite (tip abonament) şi activitate de alimentaţie publică - restaurant - pe bază de servire directă cu comenzi (fără contracte perfectate în formă scrisă).
S-a mai arătat că reclamanta deţine un parc auto ce cuprinde un număr de 25 de autovehicule de transport persoane aflate în funcţiune, alături de alte mijloace de transport persoane şi mărfuri aflate în conservare ca urmare a reducerii activităţii de transport, având un număr de 20 de angajaţi cu contract individual de muncă.
De asemenea, din analiza comparativă prezentată de către reclamantă, în ceea ce priveşte veniturile şi cheltuielile aferente perioadei noiembrie 2011 - februarie 2012, cuprinsă în concluziile scrise, rezultă că deşi cheltuielile sunt mai mici decât veniturile, diferenţa nu este semnificativă, pentru a se putea presupune că reclamanta va fi în măsură, într-un interval rezonabil de timp, să-şi achite debitele impuse, astfel încât este iminentă declanşarea procedurii de executare silită a bunurilor sechestrate, în lipsa cărora este previzibil că societatea va intra în incapacitate de plată.
Conchizând, prima instanţă a reţinut că în cauză s-a făcut dovada existenţei celor două condiţii impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare.
În baza prev. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a obligat pârâta să achite reclamantei cheltuielile de judecată parţiale în sumă de 5.000 RON, onorariu avocaţial, aplicarea acestui text legal fiind realizată de instanţă prin raportare la obiectul şi complexitatea cauzei, cuantumul acordat fiind apreciat ca rezonabil, din perspectiva ambelor părţi litigante.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9, precum şi art. 3041 C. proc. civ.
2.1. Recurenta combate în primul rând modul în care prima instanţă a soluţionat cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, arătând că în raport de volumul de muncă al avocatului şi de obiectul pricinii, suma de 5.000 RON, stabilită prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este excesivă.
2.2. O critică distinctă vizează elementele reţinute de prima instanţă ca reprezentând îndeplinirea condiţiei „cazului bine justificat”.
Recurenta susţine că toate actele emise de organele fiscale şi care se află în posesia acestora conţin semnăturile organelor de control, a şefului de serviciu care a avizat actul şi a conducătorului activităţii de inspecţie fiscală care a aprobat decizia de impunere. Mai susţine că sancţiunea nulităţii, prevăzută de art. 46 din O.G. nr. 92/2003 se aplică pentru lipsa numelui, prenumelui şi a calităţii persoanei împuternicite a organului fiscal şi a semnăturii, iar nu numai pentru lipsa semnăturii.
Referitor la nerespectarea obligaţiei de audiere a contribuabilului, recurenta a arătat că la data de 29 noiembrie 2011 a „autosesizat” eroarea şi a emis un nou raport de inspecţie fiscală purtând acelaşi nr. şi dată dar „listat la 29 noiembrie 2011” şi o nouă decizie de impunere „listată în 8 februarie 2012”.
2.3. În privinţa „pagubei iminente” recurenta a afirmat că nu s-a făcut nicio dovadă concretă, ci doar s-a invocat cuantumul mare al sumei datorate.
3. Apărările formulate de către intimată
Prin întâmpinare, intimata SC „P.F.” SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele considerente ale sentinţei.
Intimata a arătat că prima instanţă i-a redus deja onorariul avocaţial de la suma de 10.664 RON la suma de 5.000 RON şi o reducere mai mare nu se justifică în raport de valoarea foarte mare a pricinii: 1.606.778 şi munca depusă de avocat. Legat de ultimul criteriu menţionat, intimata a reliefat că acesta nu se rezumă doar la reprezentarea părţii în faţa instanţei de judecată, ci vizează şi activitatea de studiu, identificarea jurisprudenţei, redactarea acţiunii judiciare, etc.
Cu privire la neregularităţile actelor fiscale reţinute de prima instanţă, intimata punctează în sensul că nu se poate admite că încălcarea dreptului său la apărare ar reprezenta o simplă eroare materială şi că organul fiscal ar putea să emită două sau mai multe rapoarte de inspecţie fiscală în urma desfăşurării unei singure operaţiuni de inspecţie fiscală.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, a întâmpinării, cât şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune modificarea acesteia numai în privinţa cheltuielilor de judecată acordate.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata SC „P.F.” SRL a învestit instanţa de judecată cu o cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-CJ 1063 din data de 21 noiembrie 2011 privind obligaţiile suplimentare de plată, emisă de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii de plată în sumă totală de 1.606.778 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, TVA şi accesorii.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât procedura administrativă de contestare nu era finalizată, precum şi pe dispoziţiile art. 215 C. proc. fisc.
Verificând îndeplinirea celor două condiţii impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „cazul bine justificat” şi „paguba iminentă” şi luând act de consemnarea cauţiunii în cuantum de 80.338,9 RON, prima instanţă a ajuns la concluzia că cererea de suspendare este întemeiată.
Această soluţie este corectă, ea fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.
Însă, în privinţa capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte consideră că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu au fost aplicate corespunzător.
Argumentând soluţia preconizată şi răspunzând punctual în acelaşi timp criticilor recurentei, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la „cazul bine justificat”
Cercetând la nivel de aparenţă actul fiscal atacat, prima instanţă a reţinut că cel puţin din două motive justifică îndeplinirea acestei condiţii: nesemnarea acestuia de către conducătorul organului fiscal şi încălcarea obligaţiei de audiere a contribuabilului dedusă din neconsemnarea punctului de vedere al acestuia în raportul de inspecţie fiscală iniţial.
Fără a tranşa chestiunile legate de nelegalitatea formală a deciziei de imputare în cadrul acestui proces şi fără a prejudeca aspecte care ţin de prerogativa judecătorului acţiunii în anulare, Înalta Curte remarcă, cel puţin în privinţa celei de-a doua neregularităţi reţinute de Curtea de apel, că modul în care a procedat fiscul generează o „îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, la data de 10 noiembrie 2011 organele fiscale au finalizat controlul fiscal iar la data de 21 noiembrie 2011 au emis Raportul de inspecţie fiscală nr. F-CJ 979 din 21 noiembrie 2011 şi Decizia de impunere nr. F-CJ 1063 din 21 noiembrie 2011.
Deşi încă din data de 15 noiembrie 2011 intimata formulase un „Punct de vedere” la proiectul Raportului de inspecţie fiscală, înregistrat la recurentă sub nr. 46639, în raportul întocmit, la Cap. VI - Discuţia finală cu contribuabilul s-a menţionat că „agentul economic nu şi-a exprimat punctul de vedere faţă de constatările organelor fiscale …”.
Ulterior, la data de 29 noiembrie 2011, sesizând acest aspect, recurenta a emis un nou R.I.F. cu aceleaşi coordonate, dar cu modificarea Cap. VI - Discuţia finală cu contribuabilul, în sensul prezentării obiecţiunilor acestuia şi analizei lor punctuale, concluzionându-se că toate au un caracter nefondat.
Este real că potrivit art. 48 C. proc. fisc., organul fiscal poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul actului administrativ fiscal însă este discutabil dacă omisiunea în discuţie poate fi circumscrisă unei „erori materiale”, mai ales din perspectiva finalităţii exercitării acestui drept de către contribuabil. A accepta punctul de vedere exprimat de fisc potrivit căruia în RIF s-ar putea insera şi ulterior punctul de vedere al contribuabilului echivalează cu a goli de conţinut prevederile art. 9 din O.G. nr. 92/2003 care consacră dreptul contribuabilului la apărare prin reglementarea obligaţiei organului fiscal de a-l asculta înainte de a lua o decizie. Or, este evident că oricât de fundamentat ar fi fost punctul de vedere al contribuabilului, organul fiscal, din dorinţa de a-şi salvgarda actul de control, nu şi-a modificat punctul de vedere iniţial în privinţa legalităţii debitelor fiscale contestate.
În acelaşi mod a procedat recurenta după ce a luat cunoştinţă de conţinutul contestaţiei administrative şi în privinţa deciziei de impunere, la data de 8 februarie 2012, „listând”, potrivit propriilor susţineri, un act administrativ fiscal care conţine şi menţiunile referitoare la audierea contribuabilului, creând o situaţie cu totul inedită care pune sub semnul întrebării prezumţia de legalitate şi autenticitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ.
Referitor la paguba iminentă
La acest punct, criticile recurentei sunt superficiale, încercând să acrediteze ideea că instanţa s-a bazat doar pe afirmaţiile reclamantei, nu şi pe probe concrete.
O simplă lectură a considerentelor sentinţei, prezentate rezumativ la pct. I.1 din decizie demonstrează contrariul, respectiv că instanţa a examinat pe larg înscrisurile depuse în probaţiune care justificau cu evidenţă îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, considerente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.
În plus, Înalta Curte mai reţine că, în sine, valoarea foarte mare a debitului fiscal, 1.606.778 RON, este o natură a periclita activitatea societăţii comerciale pe toate planurile, fiind previzibilă, în condiţiile economice actuale, intrarea sa în incapacitate de plată.
Referitor la cheltuielile de judecată
Acesta este singurul motiv de recurs pe care instanţa de control judiciar îl găseşte întemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii pot micşora onorariile avocaţilor „ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit (…) de mari, faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat”.
Prima instanţă a aplicat acest text legal însă suma rezultată (5.000 RON) rămâne prea mare în raport cu criteriile enunţate.
Fără a contesta calitatea indiscutabilă a muncii avocatului ori valoarea ridicată a pricinii, Înalta Curte nu poate face abstracţie de împrejurarea că la Curtea de apel cauza s-a judecat la primul termen şi nici de faptul că în speţă se discută doar suspendarea executării actului iar nu fondul pricinii.
Or, în situaţia concretă, prin apreciere, Înalta Curte consideră că suma de 500 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este satisfăcătoare.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul de faţă, modificându-se, în parte, sentinţa atacată în sensul diminuării cheltuielilor de judecată ce vor fi suportate de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 270 din 4 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că reduce cheltuielile de judecată la 500 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4368/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4366/2012. Contencios → |
|---|
