ICCJ. Decizia nr. 4368/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4368/2012
Dosar nr. 5991/2/2010
Şedinţa publică de la 26 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 3481 din 16 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.C.I., A.R.M., D.C.D. şi C.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o pe această din urmă autoritate să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea reclamanţilor şi să o transmită Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P.; de asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că deşi prin Dispoziţia nr. 22355/2006 a Primarului Municipiului Piteşti s-a stabilit că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele expres individualizate în dispoziţia respectivă, până în prezent autoritatea pârâtă nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, ceea ce constituie un refuz nejustificat, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri, în mod greşit dispunând obligarea directă la emiterea titlului.
Recurentul susţine că, în mod obiectiv, întârzierea procedurii administrative, respectiv etapa evaluării, a fost determinată de inexistenţa documentelor necesare pentru transmiterea dosarului la evaluator şi care trebuiau să însoţească decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte transmiterea deciziei către Direcţia de acordare a despăgubirilor în numerar, s-a precizat că titularul deciziei are drept de opţiune între despăgubirea în numerar şi titluri de conversie, astfel că aceasta reprezintă o altă etapă a procedurii.
S-au formulat critici şi asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, cu precizarea că trebuiau micşorate, întrucât dosarul a avut un singur termen de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă şi să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin neemiterea titlului de despăgubire întru-un interval de timp destul de mare, în raport cu data emiterii dispoziţiei de restituire, este evidentă încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 § 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, principiu care guvernează şi etapa administrativă, anterioară celei judiciare; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea unui alt principiu, cel al operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Soluţia instanţei de fond este, însă, greşită în ceea ce priveşte obligarea pârâtei să transmită dosarul către Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P.
Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubirile se comunică solicitantului, împotriva acestora putându-se formula acţiune în justiţie la instanţa de contencios administrativ, conform prevederilor Titlului VII, art. 19 şi următoarele din lege.
Dacă nu s-a formulat acţiune sau s-a pronunţat o hotărâre judecătorească, titlul de despăgubire se depune de titular sau mandatarul acestuia la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, procedură în cadrul căreia se poate opta, fie pentru despăgubiri în numerar, prin titluri de plată, fie pentru titluri de conversie.
Comisia, după emiterea titlurilor de despăgubire, nu mai are nici un fel de atribuţii, sub aspectul titlurilor de plată sau de conversie.
Or, prin hotărârea pronunţată, prima instanţa a creat noi competenţe pentru Comisie, în afara celor reglementate de lege, astfel că motivul de recurs este fondat, titlurile de despăgubire depunându-se de către titular la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Înalta Curte nu va reţine apărarea recurentei-pârâte privind inexistenţa unui buget pentru plata acestora, deoarece aceasta este o culpă a autorităţii recurente, care în calitate de ordonator de credite implicat direct în construcţia bugetului anual în condiţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, trebuia să fie diligentă şi să propună în bugetul propriu astfel de sume, ştiut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cazul în care „cade în pretenţii” conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, exonerarea de plata cheltuielilor de judecată a recurentei-pârâte, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod corect de către instanţa de fond, nu poate fi primită în cauză, în condiţiile în care atitudinea recurentei-pârâte în faţa instanţei de fond nu a fost una de recunoaştere a culpei sale în executarea obligaţiilor ce-i incumbă în procedura administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat se susţine prin cererea de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în raport cu atitudinea culpabilă a recurentei-pârâte, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor în derularea procedurilor administrative referitoare la soluţionarea dosarului de despăgubiri al intimaţilor, în mod justificat instanţa de fond a admis cererea privind plata cheltuielilor de judecată, însă într-un cuantum prea mare în raport cu complexitatea cauzei şi cu volumul de lucrări realizate în susţinerea acesteia; instanţa de recurs apreciază, aşadar, că onorariul de avocat, în cuantum de 5.000 RON, este nepotrivit de mare faţă de durata litigiului şi de dificultatea redusă a aspectelor supuse judecăţii, motiv pentru care acesta va fi micşorat la 500 RON, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., va fi admis recursul, modificându-se în parte sentinţa atacată, în sensul arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 3481 din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prematur.
Reduce cheltuielile de judecată acordate reclamanţilor, la 500 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4373/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4367/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
