ICCJ. Decizia nr. 4431/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4431/2012
Dosar nr. 347/42/2011
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 347/42/2011 reclamanţii D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T., S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ş.M., S.(D.)N.N., au chemat în judecată pârâtele Universitatea "S.H." Bucureşti, şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea pârâtei Universitatea "S.H." Bucureşti să elibereze reclamanţilor diplomele de licenţă şi suplimentele la diplomă şi obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să emită avizul favorabil pentru ca Universitatea "S.H." Bucureşti să achiziţioneze formularele tipizate pentru actele de studii necesare reclamanţilor (diplomele de licenţă şi suplimentele la diplomă).
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare în temeiul art. 115 C. proc. civ. la data de 12 mai 2011, prin care a invocat excepţia lipsei plângerii prealabile, având în vedere că reclamanţii nu au formulat plângerea prealabilă obligatorie, prevăzuta de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 208 din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T., S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ş.M., S.(D.)N.N. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea S.H.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este neîntemeiată, întrucât reclamanţii au demonstrat că au făcut demersuri în respectarea art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresându-se atât Ministerului, dar şi celeilalte pârâte, respectiv Universitatea S.H.
Referitor la fondul cauzei, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că reclamanţii sunt nemulţumiţi de faptul că, deşi au urmat cursurile în cadrul Universităţii S.H., în perioada 2006 - 2009, învăţământ la distanţă, nu li s-a eliberat diploma de licenţă, ci numai o adeverinţă care atestă acest fapt şi care are o valabilitate temporară, perioada pentru care a fost eliberată expirând, în ciuda faptului că, tot pârâta Universitatea S.H. le-a eliberat adeverinţe în luna iulie 2009, prin care le-a recunoscut calitatea de absolvenţi şi licenţiaţi.
Instanţa a constatat că în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 6749/2009 Anexa 3, art. 7, (act normativ contestat de pârâta Universitatea S.H. şi pronunţată Sentinţa nr. 3129 din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respinsă acţiunea), Universitatea pârâtă nu este o instituţie de învăţământ superior acreditată, contrar susţinerilor reclamanţilor, dar şi ale pârâtei, precum şi că s-a ajuns în această situaţie, prin încălcarea principiului autonomiei universitare, principiu prevăzut în Carta Universităţii S.H.
În speţă este vorba de absolvirea cursurilor în cadrul studiilor universitare de învăţământ la distanţă. Durata acestora, cât şi obţinerea creditelor de studii se reglementează prin Hotărâre de Guvern. Actul normativ adoptat de Guvern reglementează, atât durata normală a unui ciclu universitar, raportată la numărul CST (credite de studiu transferabile) prin care îşi exercită prerogativa legală a Guvernului de a stabili condiţiile în vederea obţinerii creditelor de studiu transferabile la acest mod de învăţământ.
Aceste criterii au avut la bază Sistemul European de credite de studiu transferabile (ECTS).
În cauza dedusă judecăţii, a reţinut instanţa de primă jurisdicţie că reclamanţii nu au absolvit studiile în cadrul unei forme de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu, conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, iar consecinţa firească, este tocmai ceea ce nemulţumeşte pe reclamanţi şi anume lipsa dreptului acestei universităţi, pârâta Universitatea S.H., de a elibera acte de studiu pentru absolvenţii unor programe de studii şi forme de învăţământ, neautorizate/neacreditate.
Într-adevăr, prin Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea Universităţii S.H. din Bucureşti, la art. 3 se precizează că după intrarea în vigoare a acestei legi, vor intra şi facultăţile, colegiile şi specializările, altele decât cele prevăzute, acreditate şi autorizate provizoriu prin Hotărâre de Guvern, dar numai conform legii.
Procedura obligatorie pe care trebuia să o parcurgă pârâta conform legii în vederea autorizării/acreditării acestei forme de învăţământ la distanţă, nu s-a îndeplinit. Este vorba de o obligaţie exclusivă a pârâtei, pe care nu a parcurs-o. Concret această procedură a reţinut instanţa că este reglementată de Legea nr. 88/1993 şi de O.U.G. nr. 75/2005, acte normative pe care pârâta nu le-a respectat.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea pârâtei, privind anularea H.G. nr. 676/2007 şi nr. 635/2008, aceste hotărâri fiind menţinute ca legale şi temeinice de către instanţa supremă, ele producându-şi efectele juridice cu consecinţele de rigoare.
3. Recursul declarat de reclamanţi
Prin motivele de recurs formulate în cauză recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, indicând ca temei al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenţii au prezentat pe larg situaţia de fapt dedusă judecăţii şi au arătat că au absolvit studiile Universităţii S.H., fără ca universitatea să le emită diplomele de licenţă doveditoare a studiilor urmate.
S-a precizat că prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea pârâţilor la efectuarea unor acte administrative, iar nu constatarea faptului dacă forma de învăţământ urmată este acreditată/autorizată să funcţioneze sau nu.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 3041 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, ca instanţă de fond, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea Universităţii pârâte la eliberarea diplomei de licenţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte a reţinut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzelor în concordanţă cu dispoziţiile C. proc. fisc., în raport de două criterii şi, anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte un act emis de o autoritate publică, care este asimilată unei autorităţi locale, competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul.
Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, în temeiul art. 312 -313 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă materială.
Admite recursul formulat de D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T., S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ş.M., S.(D.)N.N. împotriva Sentinţei nr. 208 din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4430/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4438/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
