ICCJ. Decizia nr. 4448/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4448
Dosar nr. 30/2/2012
Şedinţa publică de la 31 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Încheierea din data de 23 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.C.M. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 şi pe cale de consecinţă a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 714939 din 28 septembrie 2010, emisă de A.F.P. Sector 2, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ-fiscal contestat.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, având în vedere motivele de nelegalitate invocate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a constatat că acestea sunt de natură a conduce la concluzia că aparenţa de legalitate a actului administrativ-fiscal a fost răsturnată. În acest sens se consideră că argumentele invocate de reclamant sunt de natură a crea un dubiu serios asupra legalităţii actului administrativ atacat, mai cu seamă în condiţiile în care reclamantul afirmă ca, încă din anul 2005, pentru o singură tranzacţie efectuată, este persoană impozabilă, adică desfăşoară activităţi economice, cu caracter de continuitate, conform art. 127 alin. (2) C. fisc. Pe de alta parte, judecătorul fondului a avut în vedere şi faptul că reclamantul mai indică lipsa desfăşurării activităţii prevăzute de art. 127 alin. (2) C. fisc. şi că nu există nicio normă legală care să califice vânzarea unei locuinţe personale sau a unui teren personal ca şi activitate economică. Se mai reţine totodată ca şi argument faptul că reclamantul indică şi perceperea nelegală, cu caracter retroactiv, a sumelor pretinse prin raportul de inspecţie fiscală.
În acest context, apreciază instanţa de fond că este îndeplinită şi condiţia prejudiciului în sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că executarea ce s-ar produce anterior finalizării judecăţii ar produce o pagubă iminentă reclamantului şi familiei sale, având în vedere cuantumul ridicat al sumei cu titlu de T.V.A. (1.634.078 RON), precum şi a majorărilor şi dobânzilor aferente (223.9294 RON).
2. Cererile de recurs
Împotriva Încheierii din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 C. proc. civ.
2.1 Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta Agenţia Naţională a Finanţelor Publice că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, cea a cazului bine justificat, arată recurenta că instanţa de fond a reţinut că actul administrativ este de natură să creeze un dubiu cu privire la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în materie, această reţinere fiind în bună măsură bazată pe argumentul că reclamantul afirmă că, încă din anul 2005, pentru o singură tranzacţie efectuată, este persoană impozabilă, în condiţiile în care tocmai această afirmaţie ar trebui să formeze convingerea contrară instanţei.
Mai susţine recurenta că nu poate fi de acord nici cu argumentarea instanţei de fond conform căreia un indiciu al nelegalităţii este perceperea nelegală, cu caracter retroactiv al sumelor pretinse prin actul de control, faţă de dispoziţiile art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, susţine recurenta că stabilirea unor obligaţii suplimentare de plată în cuantum ridicat nu poate constitui temei pentru reţinerea îndeplinirii acestei condiţii, cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond.
2.2 Printr-un set de critici formulate recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti susţine că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a legii în condiţiile în care a dispus admiterea cererii de suspendare deşi în cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, consideră recurenta că instanţa de fond în mod nejustificat a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat faţă de împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada aspectelor de nelegalitate invocate în acţiunea formulată, iar motivarea instanţei de fond este eronată, întrucât se tinde la înfăţişarea cazului bine justificat, iar prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalităţii actului administrativ-fiscal.
Mai susţine recurenta că motivele invocate de reclamant în susţinerea cererii de suspendare nu sunt de natură să facă dovada îndeplinirii nici a condiţiei prevenirii pagubei iminente, motivarea instanţei de fond fiind şi sub acest aspect lipsită de orice suport probator. Astfel, în opinia recurentei, susţinerea financiară a reclamantului nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de suspendare atâta vreme cât achitarea la scadenţă a obligaţiilor bugetare reprezintă o obligaţie legală a acestuia, în temeiul art. 22 din O.G. nr. 92/2003.
În opinia recurentei simplele afirmaţii neurmate de dovedirea unei situaţii care să probeze cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actului administrativ contestat, cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond prin hotărârea recurată.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând hotărârea primei instanţe prin prisma criticilor înfăţişate de cele două recurente, faţă de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor înfăţişate prin cele două cereri de recurs, le va examina grupat, urmând a le răspunde prin argumente comune, prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în contextul criticilor formulate de recurentele-pârâte, Înalta Curte consideră oportun a sublinia faptul că potrivit jurisprudenţei sale constante, condiţia referitoare la fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puţin unul dintre motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii în anulare pare la prima vedere relevant şi, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susţine nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanţei competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal contestat.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul administrativ-fiscal a cărei suspendare se solicită în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivul act administrativ-fiscal contestat şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, aşa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurente pe fondul cererii de suspendare.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care din analiza sumară a Deciziei de impunere nr. 724939 din 28 septembrie 2010, a contestaţiei formulate de intimatul-reclamant, a Deciziei nr. 273 din 11 iulie 2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu privire la calificarea, prin prisma art. 127 alin. (2) C. fisc., a operaţiunilor ce constituie faptul generator al obligaţiei impusă de recurente, la modul în care au fost interpretate şi aplicate în timp o serie de dispoziţii legale în materie fiscală cu privire la T.V.A. datorat de persoanele fizice, şi implicit au fost stabilite obligaţii suplimentare de plată în sarcina intimatului-reclamant, la calculul şi întinderea debitului fiscal reţinut prin actul administrativ-fiscal contestat.
De asemenea, se impune a fi subliniat şi faptul că iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.
Astfel, aprecierea instanţei de fond, în sensul că executarea patrimoniului reclamantului cu o sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni şi asupra familiei acestuia reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ aşa încât vor fi înlăturate şi criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiei existenţei pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimatul-reclamant.
Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursurile declarate în cauză vot fi respinse ca nefondate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 prin D.G.F.P. Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva Încheierii din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4412/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4457/2012. Contencios. Constatare aprobare... → |
|---|
