ICCJ. Decizia nr. 4471/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 17 august 2011, reclamantul F.A.G. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, solicitând anularea ordinului nr. X din 14 ianuarie 2011, reintegrarea în funcția publică de conducere de director executiv al Direcției pentru Agricultură Arad și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, reprezentând drepturile salariale cuvenite, indexate, majorate și recalculate.
în motivarea cererii, reclamantul a învederat că ordinul contestat, prin care s-a dispus destituirea sa din funcția publică deținută nu îndeplinește condiția menționării motivelor de fapt și de drept ce au determinat luarea măsurii, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a actului pentru nerespectarea prevederilor H.G. nr. 1344/2007.
Reclamantul a invocat de asemenea neregularitățile desfășurării cercetării prealabile a faptei imputate, precum și netemeinicia ordinului, emis prin exces de putere, în condițiile în care pârâtul avea obligația de a-l reintegra în funcția publică de conducere, potrivit sentinței nr. 50 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4078 din 5 octombrie 2010.
Prin acțiune reclamantul a ridicat și excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 903 din 2 iulie 2010 prin care pârâtul a dispus reintegrarea sa în funcție, în considerarea deciziilor Curții Constituționale nr. 413/2010 și nr. 414/2010, cu motivarea că înscrisul respectiv nu are caracteristicile unui act administrativ, întrucât la data emiterii nu exista un raport de serviciu concret în funcția publică, nu cuprinde o motivare în fapt și în drept, actul fiind emis cu exces de putere.
Atât excepția de nelegalitate, cât și acțiunea au fost respinse de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 121 din 20 februarie 2012.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că ordinul a cărui nelegalitate a fost invocată pe cale de excepție, prin care s-a procedat la reintegrarea reclamantului în funcția de director executiv a fost emis în mod corect de către pârât care s-a conformat deciziilor Curții Constituționale nr. 413/2010 și nr. 414/2010 prin care, urmare a declarării neconstituționalității O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 au fost repuse în vigoare dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind funcțiile de director executiv.
Instanța a constatat că prin Ordinul nr. 903/2010 s-a dispus efectiv reintegrarea reclamantului în funcția publică deținută anterior, aceasta având obligația de a-și îndeplini îndatoririle ce-i reveneau în calitate de director executiv și în fapt, chiar și-a exercitat una din prerogativele postului, prin desemnarea prin decizia nr. 33 din 5 iulie 2010 ca înlocuitor a directorului executiv adjunct al instituției.
S-a reținut și faptul că Ordinul nr. 903/2010 și-a produs în mod legal efectele până la data emiterii Ordinului nr. 2319/2010 prin care, urmare a rămânerii irevocabile a sentinței nr. 50/2010, s-a dispus de către pârât punerea acesteia în aplicare.
Referitor la ordinul nr. X din 14 ianuarie 2011, instanța a constatat că actul cuprinde o descriere detaliată a faptelor reținute în raportul comisiei de disciplină din care reiese săvârșirea faptelor legate de neimplicarea reclamantului în activitatea de conducere, aspect ce a condus la perturbarea gravă a funcționării Direcției pentru Agricultură Arad.
Astfel, s-a stabilit că reclamantul, după ce a luat cunoștință de ordinul nr. 903 din 2 iulie 2010, a delegat atribuțiile funcției de conducere la data de 5 iulie 2010, după care nu s-a mai prezentat la serviciu, fapte apreciate de instanță ca fiind corect calificate drept abateri disciplinare, potrivit art. 77 alin. (2) lit. c), d) și j) din Legea nr. 188/1999.
Instanța a reținut și faptul că atât ordinul nr. XX din 14 ianuarie 2010, cât și raportul comisiei de disciplină nr. 2 din 7 ianuarie 2011 au fost comunicate reclamantului, iar procedura prealabilă de cercetare disciplinară s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul F.A.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, reclamantul a învederat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției inexistenței ordinului nr. 903/2010, care nu are natura juridică a unui act administrativ și nu a produs efecte juridice, fiind emis anterior rămânerii irevocabile a hotărârii de reintegrare în funcție.
Referitor la soluționarea excepției de nelegalitate a aceluiași ordin, reclamantul a invocat nemotivarea respingerii excepției, în condițiile în care cele două decizii ale Curții Constituționale nr. 413 și nr. 414 din 14 aprilie 2010 aveau drept efect obligația legiuitorului de a reexamina dispozițiile declarate neconstituționale și nu puteau constitui temei pentru a se dispune reintegrarea în funcție, anterior soluționării irevocabile a acțiunii introduse în justiție.
Reclamantul a criticat sentința și cu privire la greșita reținere de către instanța de fond a legalității și temeiniciei ordinului nr. X din 14 ianuarie 2011.
Astfel, a arătat reclamantul, actul nu respectă condițiile de validitate prevăzute imperativ de art. 50 alin. (3) și (4), precum și de art. 10 și art. 27 din H.G. nr. 1344/2007 privind descrierea faptei, temeiul legal, termenul de contestare a sancțiunii, anexarea raportului comisiei de disciplină, data încetării raportului de serviciu și menționarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului.
Sub aspectul temeiniciei, reclamantul a învederat că la data comiterii presupusei abateri nu avea calitatea de funcționar public, pe care a redobândit-o la 5 octombrie 2010, când a rămas irevocabilă sentința nr. 50/2010, fiind greșit reținut în hotărâre că reintegrarea în funcție s-a dispus prin ordinul nr. 903 din 2 iulie 2010.
Cât privește ordinul nr. 2319 din 20 decembrie 2010, prin care s-a pus în aplicare hotărârea judecătorească de reintegrare, reclamantul a arătat că nu i-a fost comunicat și nu poate produce consecințe nici cu privire la încetarea efectelor ordinului nr. 903/2010.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 3041 din C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, susținerea reclamantului privind inexistența și totodată nelegalitatea ordinului nr. 903 din 2 iulie 2010 este neîntemeiată, fiind corect respinsă cererea de constatare a nulității ordinului care întrunește cerințele unui act administrativ, astfel cum este definită această noțiune de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
După cum rezultă din preambulul actului, ordinul a fost emis în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, ale cărei prevederi continuă să-și producă efectele juridice începând cu data de 28 februarie 2010 în forma existentă anterior modificărilor aduse prin cele două O.U.G. neconstituționale, nr. 37/2009 și nr. 105/2009, astfel cum s-a reținut prin Deciziile nr. 413 și nr. 414/2010 ale Curții Constituționale. Potrivit acelorași decizii, lipsirea de temei constituțional a O.U.G. nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009 are ca efect încetarea de drept și a actelor subsecvente emise în temeiul acestora, în această categorie intrând și ordinul din 24 aprilie 2009 prin care reclamantul fusese eliberat inițial din funcția publică de conducere, potrivit O.U.G. nr. 37/2009.
în considerarea acestor decizii ale Curții Constituționale, pârâtul, a dispus reintegrarea în funcție a reclamantului prin ordinul din 2 iulie 2010, comunicat la 5 iulie 2010.
Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că în aceeași zi, 5 iulie 2010, în care a semnat de luare la cunoștință, reclamantul și-a delegat atribuțiile de conducere directorului executiv adjunct al Direcției pentru Agricultură Arad, emițând decizia nr. 33 din 5 iulie 2010 prin care l-a desemnat înlocuitorul său.
Referitor la ordinul nr. X din 14 ianuarie 2011, de destituire din funcție, criticile formulate sunt de asemenea, nefondate, instanța de fond consemnând în sentință motivele pentru care a reținut respectarea prevederilor legale privind condițiile de validitate și procedura cercetării disciplinare.
Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului în conduita administrației publice, menită atât să poată fi evaluate temeiurile și efectele măsurii dispuse, cât și să permită exercitarea controlului de legalitate.
Sub acest aspect, actul contestat îndeplinește cerința motivării, în ordin fiind menționate faptele imputate reclamantului și aspectele avute în vedere la individualizarea sancțiunii, făcându-se referire și la raportul comisiei de disciplină nr. 2 din 7 ianuarie 2011, ce a fost comunicat reclamantului la 12 ianuarie 2011.
Curtea constată că instanța de fond a reținut în mod just că temeiul de drept avut în vedere la luarea măsurii a fost corect indicat, în raport de care dispoziții și termenul de contestare a ordinului este cel menționat, de 6 luni de la comunicarea actului administrativ.
Nici critica privind nulitatea ordinului urmare a neaxării raportului comisiei de disciplină nu poate fi primită, reclamantului fiindu-i comunicat acest raport la data de 12 ianuarie 2010, atât la domiciliu, cât și la sediul instituției.
Referitor la procedura desfășurată în fața comisiei de disciplină rezultă din actele dosarului că reclamantul, legal citat, nu a înțeles să se prezinte sau să solicite în scris probe în apărare, nefiind astfel întemeiat nici motivul de recurs privind nelegalitatea cercetării prealabile și nemotivarea înlăturării apărărilor.
Sub aspectul temeiniciei ordinului, instanța de fond a reținut corect faptul că reintegrarea efectivă a reclamantului s-a realizat prin ordinul nr. 903 din 2 iulie 2010, anterior judecării recursului promovat de pârât împotriva soluției de anulare a ordinului de eliberare din funcție nr. 448 din 24 aprilie 2010.
De menționat în acest sens relevanța sentinței nr. 11 din 13 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia nr. 4383 din 28 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins acțiunea reclamantului întemeiată pe prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, privind obligarea pârâtului la despăgubiri de întârziere pentru refuzul executării sentinței nr. 50/2010 a aceleiași instanțe.
Prin hotărârile susmenționate, s-a reținut că emiterea ordinului nr. 903 din 2 iulie 2010 a avut drept consecință reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere deținută anterior și deci, restabilirea raportului de funcție între părți.
Abaterile disciplinare invocate în ordinul nr. 12 din 14 ianuarie 2011 au fost corect stabilite, lipsa de la serviciu a reclamantului o perioadă mare de timp fiind de natură să perturbe grav activitatea direcției și justificând aplicarea sancțiunii destituirii din funcție.
în raport de cele expuse mai sus, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4527/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4479/2012. Contencios → |
|---|
