ICCJ. Decizia nr. 4590/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Sucursala Regională C.F. Iași a solicitat, în contradictoriu, cu pârâta Consiliul Local, Direcția Taxe și Impozite a municipiului Piatra-Neamț, anularea deciziei de impunere din 19 iulie 2006 emisă de aceasta din urmă.
în motivarea acțiuni, reclamanta a arătat că raportul de inspecție fiscală din 19 iulie 2006 a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor procedurale existente în C. proc. fisc., respectiv art. 7,art. 9,art. 105,art. 106, procedând totodată la calcularea unor taxe și impozite pentru suprafețe de teren aflate în zona de siguranță și protecție a liniei de cale ferată instituite conform O.U.G. nr. 12/1998, și care sunt expres scutite de orice taxe și impozite, sau a unor terenuri concesionate reclamantei, fără plata redevenței, conform contractului din 24 ianuarie 2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice Transportului și Locuinței.
Reclamanta a mai arătat că în conformitate cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 581/1998 C.F.R. este scutită de orice taxe și impozite asupra elementelor infrastructurii feroviare publice, inclusiv asupra terenurilor proprietate publică pe care acestea sunt amplasate, precum și asupra terenurilor destinate acestui scop.
în fine, precizează că art. 257 lit i) din C. fisc. prevede că impozitul pe teren nu se datorează pentru terenurile folosite ca zone de protecție iar conform art. 2851elementele infrastructurii feroviare publice inclusiv terenurile pe care sunt amplasate, precum și terenurile destinate acestui scop, sunt scutite de la plata impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren și a taxei pentru eliberarea autorizației de construire.
Consideră că decizia de impunere este nulă întrucât există neconcordanță cu datele din Raportul de inspecție fiscală, neîndeplinind cerințele art. 43 din C. proc. fisc., nefiind motivată în fapt și nefiind indicat baza de impunere în stabilirea creanței fiscale.
Pârâta, prin întâmpinarea formulată a invocat excepțiile privind lipsa capacității procesuale active a reclamantei, a inadmisibilității cererii precum și excepția prematurității acțiunii.
într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința 261 din 8 noiembrie 2011 reținând lipsa de capacitate procesuală de folosință activă a reclamantei, precum și prematuritatea acțiunii, a respins acțiunea.
în esență, a reținut că acțiunea introductivă la instanță în prezenta cauză apare ca fiind formulată de C.N.C.F. C.F.R. SA Sucursala Regională C.F. Iași, cu sediul în Iași, fiind semnată de directorul regional, contabilul șef regional și șeful oficiului juridic din aceeași regională, deci de sucursală în nume propriu.
A apreciat prima instanță că nu poate fi reținută susținerea reclamantei, potrivit căreia sediul indicat, al Sucursalei Regionala C.F. Iași, ar reprezenta un "domiciliu ales" de C.N.C.F. C.F.R. SA București pentru comunicarea actelor de procedură", din moment ce o astfel de precizare nu există în actul de investire al instanței.
Or, reține instanța de fond, art. 20 alin. (1) lit. e) din Statutul Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. SA, anexă la H.G. nr. 581/1988 privind înființarea companiei, stabilește ca atribuție a directorului general al companiei, reprezentarea "C.F.R. în raporturile cu terții", respectiv să "încheie acte juridice, în numele și pe seama C.F.R.", alin. (2) al aceleiași articol prevăzând posibilitatea delegării "în parte" a atribuțiilor sale, către directorii executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R., în caz contrar subunitățile fără personalitate juridică din cadrul companiei putând figura în nume propriu în justiție doar ca pârâte, conform art. 41 alin. (2) din C. proc. civ.
în ce privește dispoziția directorului general C.N.C.F. C.F.R. S.A. București din 21 aprilie 2005 [emisă conform art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 581/1998], privind delegarea de competență în favoarea organelor de conducere/oficiilor juridice din cadrul Regionalelor C.F., evocată, de asemenea, pentru justificarea capacității sale procesuale active de reclamantă, instanța de fond a reținut că acest act avea în vedere posibilitatea sucursalelor de a reprezenta "cu puteri depline C.N.C.F. C.F.R. SA", respectiv de a redacta și semna în mod valabil acte procedurale în numele și pentru aceasta, iar nu de a acționa în nume propriu, cum s-a procedat în cauză, în condițiile în care pe parcursul litigiului persoana juridică cu capacitate de exercițiu, C.N.C.F. C.F.R. SA. București, nu a procedat la ratificarea acțiunii formulate în nume propriu de sucursala sa lipsită de capacitate de exercițiu proprie, în condiții care să nu-l vatăme pe terțul pârât în cauză.
Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, reclamanta Sucursala Iași a C.F.R. SA a pretins că, în realitate, cererea de chemare în judecată nu a fost formulată numai de sucursală, ci și de persoana juridică C.F.R. SA și că acțiunea este confirmată prin împuternicirea din 25 octombrie 2010.
Conform susținerilor reclamantei, în partea introductivă a cererii a fost indicat sediul Sucursalei Iași nu ca element de identificare a reclamantei Sucursala Iași, ci ca sediu ales de persoana juridică C.F.R. SA pentru comunicarea actelor de procedură în cadrul litigiului. Instanța de fond a considerat că aceste susțineri nu pot fi primite.
Astfel, se arată în considerentele sentinței atacate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă în mod evident că acțiunea a fost formulată exclusiv de C.F.R. Sucursala Regionala Iași, ne fiind indicați doi reclamanți (C.F.R. și C.F.R. Sucursala Iași), ci unul singur, iar entitatea care figurează ca reclamant este nu C.F.R., ci C.F.R. Sucursala Iași; afirmația referitoare la sediul sucursalei indicat drept "domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură" către persoana juridică învederează, o dată în plus, faptul că toate aceste susțineri, ulterioare invocării excepției lipsei capacității procesuale active a reclamantei, sunt făcute pro causa, cu unicul scop de a determina respingerea acestei excepții.
Reține prima instanță că în cererea de chemare în judecată nu se menționează că este vorba despre domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, sediul sucursalei fiind indicat ca element de identificare a reclamantei C.F.R. Sucursala Iași iar afirmațiile reclamantei reprezintă, în realitate, o încercare tardivă de înlocuire a reclamantului după trecerea primei zile de înfățișare în cauză, cu ocazia dezbaterilor asupra excepțiilor, ceea ce nu poate fi primit. Prin urmare, apreciază instanța de fond, ratificarea nu poate vătăma drepturile terților; în cauză, presupunând că ratificarea ar fi admisibilă, s-ar pune problema ratificării, de către persoana juridică C.F.R., a unei cereri de chemare în judecată - așadar a unui act unilateral. Pârâtul este însă terț în raport cu acest act juridic unilateral, terț care ar fi vătămat printr-o asemenea ratificare.
De asemenea, instanța de fond a considerat excepția de prematuritate a acțiunii ca fiind întemeiată.
Astfel, se arată în considerentele sentinței recurate, reclamanta a optat pentru procedura administrativ-jurisdicțională prevăzută de art. 175 și urm. C. proc. fisc., procedură ce presupune soluționarea contestației de organul fiscal și ulterior contestarea deciziei acestuia în instanță.
Reclamanta a optat pentru o procedură administrativ-jurisdicțională în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât decizia prin care urma a fi soluționată contestația reprezintă "actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare".
Prima instanță nu a reținut susținerea reclamantei, potrivit căreia procedura soluționării contestației sale, depusă în termenul legal prevăzut de C. proc. fisc., de 30 zile de la comunicarea deciziei de impunere, nu ar avea un caracter jurisdicțional, întrucât nu s-ar respecta independența organului jurisdicțional și nici contradictorialitatea soluționării contestației, situație în care natura juridică a deciziei emise ar fi "de act administrativ de autoritate"; or, însuși art. 205 alin. (1) din C. proc. fisc. prevede expres că soluționarea contestațiilor au loc potrivit "procedurii administrativ-jurisdicționale existente la data depunerii contestației", în condițiile în care decizia emisă în cadrul acestei proceduri special prevăzute de O.G. nr. 92/2003 nici nu întrunește condițiile de existență a unui "act administrativ", astfel cum este definit în art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ.
Așa fiind, se arată în considerentele sentinței recurate, prin formularea contestației la decizia de impunere 19 iulie 2006 emisă de pârâtă, în cauză reclamanta a declanșat jurisdicția administrativă specială în condițiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 cu manifestarea dreptului la opțiune prevăzută de text, iar până la introducerea acțiunii de față la instanța de contencios administrativ reclamanta nu a uzat de posibilitatea de a renunța la derularea acesteia, în condițiile art. 6 alin. (4) din același act normativ, cu sesizarea directă a instanței de contencios administrativ competentă, așa încât și la această dată organul jurisdicțional se mai află în termenul de soluționare a contestației depuse de reclamantă (care nu este prevăzut expres de lege), cu atât mai mult cu cât din actele de la dosar rezultă că acesta din urmă a solicitat o serie de precizări reclamantei privind situația de fapt a imobilelor deținute de aceasta; mai mult, contestația a fost restituită reclamantei pentru a fi formulată cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 175 și urm. din C. proc. fisc. prin adresa de la 8 decembrie 2006.
în acest context, reține prima instanță, rezultă cu claritate faptul că în speță se impune și admiterea excepției de prematuritate a acțiunii, neputându-se reține susținerea reclamantei potrivit căreia "contestația" depusă în condițiile art. 175-art. 177 din C. proc. fisc. ar putea avea și semnificația procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, atât timp cât contestatoarea nu a notificat organul administrativ privind renunțarea la derularea jurisdicției administrative, astfel cum s-a arătat mai sus.
Reținând lipsa de capacitate procesuală de folosință activă a reclamantei, precum și prematuritatea acțiunii, instanța de fond a constatat ca fiind de prisos abordarea susținerilor ce vizează fondul cauzei, calificând ca o apărare privind fondul cauzei, inclusiv excepția nulității deciziei de impunere din 19 iulie 2006, invocată de reclamantă.
împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3793 din 28 iunie 2011, a admis recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, Sucursala Regională C.F. Iași, împotriva sentinței nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal și, în consecință, a casat sentința atacată și a treia cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a fi analizat fondul cererii, considerându-se că nu pot fi reținute ca fondate excepțiile respective.
în al doilea ciclu procesual a fost administrată proba cu înscrisuri și cu expertiză tehnică.
în rejudecare părțile au precizat că nu înțeleg să conteste suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză și că nu mai solicită efectuarea unei expertize contabile.
Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Sucursala Regională C.F. Iași,în contradictoriu cu pârâta Consiliul Local, Direcția Taxe și Impozite a Municipiului Piatra-Neamț și a dispus anularea parțială a deciziei de impunere din 19 iulie 2006 emisă de pârâtă , respectiv în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare stabilite la pct. 2.1.1 din decizie (impozit clădiri și venituri din concesiune) precum și în ceea ce privește taxa pentru lipsă folosință teren și accesoriile calculate pentru suprafața de teren ce depășește 17.606,87mp.
Prin aceeași sentință a obligat pârâta la plata sumei de 4,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
în esență, pentru a se pronunța astfel instanța a reținut, în esență,următoarele:
Reclamanta a formulat la data de 6 noiembrie 2006 contestație administrativă împotriva deciziei de impunere 19 iulie 2006, iar soluționarea contestației a fost suspendată de către pârât conform deciziei 84 din 23 octombrie 2007 până la finalizarea cercetărilor penale. Aceste împrejurări constituie de netăgăduit un refuz nejustificat al pârâtei față de soluționarea contestației administrative, ceea ce îndrituiește curtea să procedeze ea însăși, chiar în lipsa unei decizii a organului fiscal, având în vedere perioada îndelungată de la data formulării contestației, indicațiile instanței de control obligatorii conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. și exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la analiza deciziei de impunere contestate.
în ceea ce privește pretinsa lipsă a dovezii calității de reprezentant susținută de pârâtă, instanța a constatat că, prin decizia nr. 3793/2011 înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat irevocabil aceasta chestiune care nu mai poate fi pusă astfel în discuție.
Instanța este îndrituită a analiza, în prezenta cauza, atât raportul de inspecție fiscală 19 iulie 2006, cât și decizia de impunere emisă în baza acestuia.
Criticele reclamantei privind nulitatea raportului de inspecție fiscală și neregulile din procedura privind inspecția fiscală nu pot fi primite, reclamanta neadministrând nici un fel de probe sub ascet aspect.
Curtea a constatat că este neîntemeiată susținerea reclamantei, în sensul că decizia de impunere este nulă, întrucât există neconcordanță cu datele din raportul de inspecție fiscală și pe considerentul că nu îndeplinește cerințele art. 43 din C. proc. fisc., nefiind motivată în fapt. Astfel chiar dacă într-adevăr motivarea în fapt a decizie este extrem de sumară, aceasta se completează cu raportul de inspecție fiscală care este una dina anexele deciziei și în care se detaliază motivele care au dus la luarea deciziei.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut, că prin decizia de impunere din 19 iulie 2006 emisă de pârâtă s-au stabilit în sarcina reclamantei cu titlu de obligații fiscale suplimentare aferente perioadei 2001-2006 suma de 59.282, 4 RON impozit clădiri, suma de 96 380 RON venituri din concesiuni și suma de 12.982.611,48 RON taxă lipsă folosință teren și suma de 5.000 RON amendă contravențională.
Cu privire la suma de 5.000 RON reprezentând amendă contravențională reclamanta nu a făcut nici un fel de susțineri, iar în cadrul prezentului litigiu nici nu poate fi analizată această creanță, reclamanta trebuind să utilizeze calea plângerii împotriva procesului verbal de contravenție prin care a fost amendată.
în ceea ce privește suma de 59.282,4 RON impozit clădiri curtea constată că nici în cuprinsul deciziei și nici în cel al raportului fiscal nu se detaliază modul de calcul al impozitului. Se arată în raportul de inspecție că sunt avute în vedere clădirile nedeclarate fiscal și că se estimează baza de impunere pentru clădire călători, 2 clădiri acari, locuință clădire district care deși se reține că proprietar este P.C., clădire gara veche, clădire administrativă și clădire ambulatoriu B. Atâta timp cât în cuprinsul deciziei și a raportului întocmit nu se arată criteriile folosite se pârât pentru pretinsa estimare a bazei de impunere, nu sunt nici măcar minime elemente privind descrierea elementelor esențiale ale construcțiilor vizate, curtea apreciază că estimarea este una total subiectivă, calculul fiind făcut în mod neprofesionist și complet arbitrar.
Mai mult, instanța a constat că la o parte din clădiri chiar pârâta reține că nu există acte de proprietate și că în incinta lor își desfășoară activitatea alte persoane juridice și totuși calculează impozit în sarcina reclamantei.
în ceea ce privește suma de 96.380 RON venituri din concesiuni, instanța a constatat că nu există nici un contract de concesiune depus la dosar în baza căruia să se calculeze venituri și că s-a făcut dovada existenței unor terenuri concesionate reclamantei, fără plata redevenței, conform contractului din 24 ianuarie 2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice Transportului și Locuinței, astfel că această sumă a fost stabilită în absența oricărui temei legal.
Referitor la suma de 12.982.611,48 RON reprezentând taxă lipsă folosință teren instanța a constata că aceasta a fost calculată de către pârâtă reținându-se că reclamanta ocupă o suprafața de 137.893,69 mp din care doar 55.123,14 mp reprezintă platforma liniilor. Pentru stabilirea exactă a suprafeței de teren care nu intră în categoria infrastructurii feroviare publice în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice.
Astfel,din centralizatorul anexat la suplimentul la raportul de expertiză (răspunsul la obiecțiuni) efectuat în cauză de către expertul G.A., pe care nici una din părți nu a înțeles să-l conteste în termen procedural, reiese suprafața ocupată de către reclamantă care nu se află în zona de protecție este de 17606,87 mp.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A. Sucursala Regională C.F. Iași și pârâta Direcția Taxe și Impozite .
Recursul declarat de recurenta-reclamantă C.N.C.F. C.F.R. SA, Sucursala Regională C.F. Iași.
Motivele de recurs conform art. 3041din C. proc. civ. se încadrează în dispozițiileart. 304 pct. 9 din C. proc. civ. invocându-se greșita admitere numai în parte a acțiunii și anularea în parte a deciziei de impunere din 19 iulie 2007.
Se arată în cadrul motivelor de recurs că soluția recurată de admitere în parte a acțiunii este parțial nelegală și netemeinică atât în ceea ce privește procedura privind efectuarea inspecției și nulitatea raportului de inspecție fiscală cât și în ceea ce privește aprecierea în concret a probatoriului administrat în raport de situația de fapt.
Se arată că instanța de fond nu și-a însușit criticile de nelegalitate care priveau procedura efectuării inspecției fiscale prevăzute de art. 92-art. 107 din C. proc. fisc. și procedura emiterii și conținutul raportului de inspecție fiscal din 19 iulie 2006.
în ceea privește procedura inspecției fiscale se arată că în cauză nu au fost respectate dispozițiile art. 99 din C. proc. civ. recurenta-reclamantă nefiind informată conform art. 105 din C. proc. fisc.
în ceea ce privește raportul de inspecție fiscală, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere constată se arată că acesta nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 106 alin. (1) din C. proc. fisc. privind constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal, iar concluziile raportului de control nu este susținută de acte.
Iar temeiul de drept reținut nu are legătură cu motivul de fapt ale raportului.
în ceea ce privește stabilirea bazei de impunere privind terenurile pentru care se datorează impozit, recurenta arată că această bază nu a fost stabilită corect și nu s-a ținut cont că toate suprafețele de teren asupra cărora se solicită impozit de către intimata-recurentă se află în zona de protecție și de siguranță a infrastructurii feroviare publice pentru care nu se datorează impozit pe teren conform art. 257 lit. i) din C. proc. fisc.
în ceea ce privește regimul juridic, recurenta arată că toate trenurile liniilor ferate sunt în domeniul public al statului și au fost date în concesiune, fără plata redevenței, conform contractului de concesiune din 24 ianuarie 2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice Transportului și Locuinței.
Iar în ceea ce privește obligația de inventariere nu există o prevedere legală prin care recurenta să fie obligată să inventariere trenurile din zona publică a Municipiului Piatra Neamț.
în ceea ce privește stabilirea sumei datorate prin decizia de impunere se arată că nu este indicat în raportul de control temeiul legal al sumei datorate, iar între raportul și decizia de impunere există neconcordanță.
Se susține că motivele de nulitate ale raportului de inspecție fiscală determină nulitatea deciziei de impunere.
Se arată că în mod greșit prima instanță, în urma rejudecării deși a reținut motivarea sumară a deciziei de impunere nu a reținut nelegalitatea acestuia.
în ceea ce privește procesul verbal de contravenție din anul 2006 se invocă nulitatea pentru nerespectarea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001.
Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în tot prin constatarea nulității deciziei de impune din 19 iulie 2006.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă declarat împotriva sentinței de fond și împotriva soluției de respingere a excepției lipsei de capacitate procesuală activă a reclamantei dispusă prin încheierea din 7 decembrie 2009 se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii atât în ceea ce privește soluționarea excepțiilor cât și în ceea ce privește soluționarea acțiunii pe fond prin anularea, în parte a deciziei de impunere contestată.
în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei capacității procesuale active a reclamantei respinsă greșit prin încheierea din 7 decembrie 2009, recurenta arată că instanța de fond, în urma rejudecării nu a analizat-o și nu a ținut cont de soluția pronunțată în alte două dosare soluționate irevocabil de către înalta Curte de Casație și Justiție, cauze purtate între aceeași și în legătură cu aceleași control fiscal.
Cu privire la fondul cauzei recurenta-pârâtă arată faptul că actul care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, respectiv raportul de inspecție fiscală este valabil, motivele de nulitate invocate de recurenta-reclamantă neputând fi reținute. Se arată că în ceea ce privește pe fond soluția dispusă aceasta este nelegală în raport de însușirea raportului de expertiză topo care nu îndeplinește, din punct de vedere formal, condițiile pentru a reprezenta o probă în sensul dispozițiilor art. 201 și urm. din C. proc. civ.
Se arată că prima instanță nemotivat a revenit asupra probei cu expertiza contabilă, încuviințată în faza rejudecării, fără a fi evidențiate motivele pentru care s-a revenit asupra probei apreciată inițial ca fiind utilă soluționării cauzei, în faza rejudecării după casare.
Se solicită admiterea recursului și modificare în parte a sentinței atacate, în tot a acțiunii și menținerii ca legal emisă a deciziei de impunere ca act administrativ, titlu de creanță.
Analizând recursurile declarate, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Curtea le apreciază ca nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., aplicarea greșită a legii.
Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în opinia Curții fiind legală soluția de admitere, în parte a acțiunii dispusă în urma rejudecării și de anulare, în parte a deciziei de impunere.
Motivele de nelegalitate invocate de recurentă privind procedura efectuării inspecției fiscale și cele privind nelegalitatea raportului de inspecție fiscală nu pot fi reținute.
Faptul că recurenta-reclamantă nu a fost informată cu privire la efectuarea inspecției fiscale nu determină nulitatea raportului de inspecție fiscală încheiat în urma finalizării inspecției fiscale.
Ca operațiune administrativă care a stat la baza emiterii deciziei de impunere îndeplinește condițiile legale pentru a fi verificată odată cu legalitatea deciziei de impunere contestată în prezenta cauză.
Aceasta cu atât mai mult cu cât obiectul prezentei cauze față de care s-a pronunțat sentința atacată nu îl constituie analizarea legalității raportului de inspecție fiscală 19 iulie 2006 ci anularea deciziei de impunere. Iar legalitatea raportului de inspecție fiscală a fost analizată corect de instanța de fond în raport de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 respectiv ca operațiune administrativă care a stat la baza emiterii actului supus judecății și care poate forma obiectul contractului de legalitate numai împreună cu decizia de impunere.
Recurenta-reclamantă conform principiului disponibilității a înțeles să conteste separat raportul de inspecție fiscală care a format dosarul soluționat irevocabil de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Față de cele constatate, Curtea nu va reține ca incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă deoarece acestea nu sunt în măsură să determine nelegalitatea Deciziei de impunere în raport de dispozițiile art. 43-46 din C. proc. fisc. Decizia de impunere, care formează obiectul sentinței atacate cuprinde elementele care în lipsa lor ar determina nulitatea deciziei ca act administrativ, în măsură să producă efecte juridice.
în mod corect prima instanță a apreciat că o motivarea sumară în fapt și în drept a deciziei de impunere contestată nu determină nulitatea acestuia în condițiile raportului de inspecție fiscală.
în ceea ce privește soluția de fond dispusă, recursul reclamantei nu cuprinde aspecte concrete de nelegalitate, iar în faza judecării recursului nu s-au administrat acte noi care să infirme legalitatea sentinței recurate, care a avut la bază și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, cu privire la temeiul pentru care reclamanta datorează taxe la bugetul local.
Aspectele de nelegalitate privind procesul-verbal de contravenție nu pot fi reținute, în cauză fiind aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001, recurenta având la dispoziție procedura specială prevăzută de acest act normativ.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă având ca obiect soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei-recurente și legalitatea și temeinicia soluției de admitere în parte a acțiunii.
Curtea constată că în cauză recursul declarat este nefondat nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Prima instanță a făcut corect aplicarea dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, soluționarea greșită a excepțiilor fiind o problemă de drept rezolvată prin decizia de casare pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fisca,l nr. 3793 din 28 iunie 2011, care a dispus casarea sentinței nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
în consecință criticile de nelegalitate privind încheierea din 7 decembrie 2009, pronunțată anterior sentința nr. 261 din 8 noiembrie 2010 și care este o încheiere interlocutorie sunt tardive și pe fond neîntemeiate în condițiile în care în faza rejudecării instanței de fond nu se mai putea pronunța asupra excepției lipsei capacității procesuale active a reclamantei, în raport de considerentele și soluția dispusă prin decizia de casare.
în ceea ce privește aspectele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă în prezentul recurs și în concluziile scrise privind nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză acestea nu pot fi reținute.
în mod corect prima instanță a apreciat că în aspectele formale de nelegalitate invocate nu infirmă legalitatea și temeinicia raportului de expertiză care a fost administrat în cauză fiind o probă utilă și necesară pentru identificarea suprafeței de teren, care nu se află în forma de protecție a infrastructurii și pentru care recurenta-reclamantă datorează taxe la bugetul local.
Recurenta-pârâtă nu a probat la dosar producerea unei vătămări în ceea ce privește viciile de formă invocate privind raportul de expertiză topometrică pe fond acesta fiind omologat ca probă de prima instanță față de faptul că părțile au contestat suprafețele de teren pentru care recurenta-reclamantă datorează legal impozitul pe teren.
în ceea ce privește proba cu expertiza contabilă prima instanță a luat act că părțile nu au mai solicitat administrarea acestei probe în faza rejudecării după casare.
Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. a respins recursurile ca nefondate, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4609/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4605/2012. Contencios → |
|---|
