ICCJ. Decizia nr. 4613/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1. Cererea de chemare în judecată.
Prin acțiunea în contencios administrativ formulată, inițial pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, la data de 4 februarie 2011, Primarul comunei L.J. pentru Primăria comunei L.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Hunedoara, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:
- anularea încheierii din 14 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României,
- anularea deciziei 1 noiembrie 2011, emisă de Camera de Conturi Hunedoara, suspendarea aplicării măsurilor dispuse prin decizia din anul 2011 până la soluționarea prezentei acțiuni.
Prin sentința nr. 1444/CA din 13 aprilie 2011, Tribunalul Hunedoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba-lulia, reținând, în esență, că în raport cu prevederile art. 228 din Hotărârea nr. 130/2010 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și a faptului că s-a solicitat și anularea încheierii din 14 ianuarie 2011, competența aparține acestei din urmă instanțe.
Pe rolul Curții de Apel Alba-lulia, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată sub același nr. 1342/97/2011.
Pârâta Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă întrucât nu s-a făcut dovada cazului bine justificat și a pagubei iminente iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, justificat de împrejurarea că drepturile salariale ale personalului bugetar se stabilesc numai prin lege, iar contractul colectiv de muncă invocat nu poate deroga de la aceste dispoziții, în caz contrar el fiind nul absolut.
Instanța a respins cererea de suspendare, ca nefondată, apreciind că în cauză nu sunt întrunite, cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nici în ce privește cazul bine justificat și nici în ce privește paguba iminentă.
Curtea și-a verificat competența de soluționare a cauzei, prin încheierea de ședință din data de 27 septembrie reținând că este competentă material să soluționeze litigiul dedus judecății.
2. Hotărârea instanței de fond.
Totodată, prin sentința nr. 264 din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel Alba-lulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:
Prin decizia nr. 32 din 1 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Hunedoara s-au constatat, cu ocazia acțiunii de audit financiar al Contului de execuție și Bilanțului contabil, aferente anului 2009, abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea de prejudicii cu privire la care s-a reținut:
La pct. B1 s-a constatat că a fost acordată fără temei legal în anul 2009, indemnizația pentru vestimentație și indemnizația pentru hrană, atât primarului cât și viceprimarului, în calitate de demnitari locali, cu încălcarea art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 10/2008 și art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001.
La pct. B2 s-a constatat că a fost acordată fără temei legal indemnizația pentru vestimentație și indemnizația pentru hrană, pentru anul 2009, funcționarilor publici ai primăriei cât și personalului contractual, apreciindu-se ca fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 53/2003, Legii nr. 273/2006, Legii nr. 188/1999 și Legii nr. 130/1996.
Contestația formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin încheierea din 14 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României motivat de faptul că drepturile acordate nu sunt prevăzute de lege, astfel că nu puteau face obiectul vreunor negocieri.
în ceea ce privește abaterile reținute, Curtea a apreciat că, în baza prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 și art. 10 din O.U.G. nr. 1/2010, atât Camera de Conturi cât și instanța de fond avea obligația de a stabili pe cale incidentală dacă acordul colectiv încheiat de funcționarii publici/contractul colectiv încheiat de personalul contractual bugetar în 2008 și actul adițional din 20 noiembrie 2008 era legal încheiat prin prisma legislației în vigoare la data încheierii.
Ori în ce privește indemnizația de vestimentație, Curtea a stabilit că art. 32 din Legea nr. 188/1999 reglementează ca drept al angajatului bugetar, acolo unde uniforma este obligatorie, acela de a primi gratuit această uniformă. în cazul funcționarilor publici/personal contractual al unităților administrativ teritoriale, respectiv ai aparatului de specialitate al primarului, ai serviciilor consiliului local nu se acordă acest drept prin lege, astfel încât părțile acordului/contractului colectiv nu pot negocia acordarea acestui drept prin echivalent bănesc.
A apreciat instanța, că indemnizația nu se putea negocia nici din perspectiva aplicării Legii nr. 319/2006 privind securitatea muncii ca echipament de protecție, întrucât locul de muncă al angajaților în cauză nu este unul cu condiții de muncă vătămătoare. în Legea nr. 319/2006 se prevede în art. 13 lit. q) și r) că în vederea asigurării condițiilor de muncă, securitate și sănătatea în muncă și pentru prevenirea bolilor profesionale, angajatorii persoanelor care lucrează în condiții de muncă ce impun acest lucru sunt obligați să...asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor și...echipamente individuale de protecție", ori, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru a permite negocierea acestor drepturi prin contractul colectiv de muncă .
în ceea ce privește alocația pentru hrană, Curtea a reținut că singura indemnizație pentru hrană este stabilită prin art. 1 din Legea nr. 142/1998, astfel încât părțile acordului/contractului colectiv nu pot negocia acordarea acestui drept.
în concluzie, instanța de fond a statuat că demnitarii publici locali-primarul și viceprimarul nu au altă formă de remunerare decât indemnizația conform art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 și art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 10/2008, astfel că nu pot beneficia de indemnizație pentru vestimentație și de hrană.
3.Recursul declarat în cauză.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Primăria Comunei L.J. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut, în esență, că drepturile prevăzute de art. 18 alin. (3) și 18 alin. (7) din Contractul colectiv de muncă, reprezintă și au fost de altfel și definite de către părțile contractante, drept cheltuieli materiale finantându-se din titlul 20, Cheltuieli materiale și servicii. Astfel că aceste drepturi nu afectează fondul de salarii și se supun regulilor de impozitare prevăzute de C. fisc., fiind alocate beneficiarilor cu titlu de "drepturi cu caracter social".
Prin urmare a arătat recurenta, în mod eronat instanța de fond a apreciat că la încheierea contractului colectiv de muncă ar fi fost încălcate dispoziții legale imperative, în condițiile în care cele două drepturi acordate nu făceau parte din categoria celor a căror acordare și cuantum erau stabilite prin dispoziții legale exprese.
4. Hotărârea instanței de recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu dispozițiile legale aplicabile, înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezentul litigiul este Tribunalul Hunedoara secția de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:
în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei nr. 32 din 1 noiembrie 2011, respectiv a pct. B1, B2, emisă de Camera de Conturi Hunedoara și a încheierii din 14 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei nr. 32 din 1 noiembrie 2011.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".
în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, în cauză, actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ este decizia Camerei de Conturi Hunedoara nr. 32 din 1 noiembrie 2011.
Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Este adevărat că, dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227, și că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ, iar potrivit art. 228 din același Regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".
însă, dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.
Cum de la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială, se constată că, Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că, instanța va stabili competența materială în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
în concluzie, față de argumentele expuse, înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc. civ., apreciază că în cauză, competența materială de soluționare revine tribunalului în complet specializat în soluționarea cauzelor administrativ-fiscale întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.
în consecință, având în vedere considerentele expuse, înalta Curte, în baza art. 312 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ., a admis recursul declarat și a casat hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare, Tribunalului Hunedoara secția de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4625/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4609/2012. Contencios → |
|---|
