ICCJ. Decizia nr. 4786/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4786/2012
Dosar nr. 9850/2/2011
Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 720 din 3 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., nulităţii cererii pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, nulităţii acţiunii pentru lipsa timbrajului şi a lipsei de interes a reclamantei. Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României formulată de intervenientul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi a fost respinsă cererea de suspendare formulată de reclamanta Asociaţia de Comunicaţii prin Cablu, cu sediul în Bucureşti, str. Avocat M.Z. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, Piaţa V., sector 1 şi intervenientul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, cu sediul în Bucureşti, str. A., Latura Nord, sector 5.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a reţinut următoarele:
Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că măsura de excepţie a suspendării executării unui act administrativ poate fi dispusă numai în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii expres prevăzute de lege: existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din lege şi iminenţa producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi pe prezumţia de veridicitate, astfel că suspendarea actelor administrative apare ca o situaţie de excepţie, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Instanţa realizează doar o examinare sumară a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant şi care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării.
A apreciat instanţa de fond, în ceea ce priveşte condiţia existenţei cazului bine justificat, că aceasta nu a fost dovedită. Argumentele menţionate în cererea de suspendare nu au fost considerate concludente, întrucât condiţia ce trebuie demonstrată este cea a îndoielii substanţiale cu privire la legalitatea actului administrativ. Astfel, pentru probarea cazului bine justificat, nu este suficientă doar invocarea nelegalităţii unui act administrativ, ci este necesar să se dovedească existenţa aparenţei de nelegalitate sau a unor aspecte cu caracter abuziv al actului a cărui suspendare se solicită.
Judecătorul fondului a arătat că de prezumţia de legalitate se bucură orice act administrativ, inclusiv actele emise Guvernul României şi că susţinerile societăţilor reclamante privind nelegalitatea actului administrativ nu pot fi primite la soluţionarea cererii, sub pretextul că se tinde la înfăţişarea cazului bine justificat, întrucât până la anularea sa, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate.
S-a relevat că legalitatea actului administrativ impune respectarea anumitor cerinţe: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.
Interpretarea dată de către reclamantă prevederilor art. 18 alin. (21) din H.G. nr. 490/2011 este restrictivă şi eronată, apreciindu-se că nu este fundamentată ca urmare a faptului că acestea se referă la amplasarea în subteran a reţelelor în zona drumurilor publice din intravilanul localităţilor cu respectarea reglementărilor tehnice specifice în vigoare.
Prevederile art. 218 alin. (4) din H.G. nr. 490/2011, s-a arătat, completează art. 28 alin. (3) şi nu restricţionează amplasarea echipamentelor aferente reţelelor numai în subteran, fiind posibilă, după caz, şi în incinte sau în nişele construcţiilor, condiţionat de acordul proprietarilor şi neafectarea circulaţiei publice.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 28 alin. (4) din hotărâre s-a reţinut că această prevedere se corelează şi completează principiul instituit de art. 18 alin. (2): în vederea asigurării calităţii spaţiului public a protecţiei mediului şi siguranţei şi sănătăţii locuitorilor precum şi pentru creşterea gradului de securitate a reţelelor edilitare. Cu referire la dispoziţiile art. 28 alin. (6), prima instanţă a arătat că petenta nu motivează nelegalitatea acestora.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii producerii unei pagube iminente, instanţa a considerat că noţiunea de „pagubă iminentă" trebuie definită prin directa raportare la capacitatea financiară a membrilor reclamantei, furnizori de reţele electronice, acesta fiind şi spiritul dispoziţiei legale menţionate. Or, reclamanta a susţinut că se vor produce pagube iminente importante şi imposibil de recuperat ca urmare a executării actului administrativ, însă nu a dovedit aceste aspecte. În plus, s-a precizat că protecţia jurisdicţională provizorie la care se face referire în cererea de suspendare se raportează la o pagubă gravă, condiţie neîndeplinită în cauză.
Împotriva Sentinţei civile nr. 720 din 3 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta Asociaţia de Comunicaţii prin Cablu, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii, cu consecinţa suspendării executării dispoziţiilor atacate din H.G. nr. 490/2011 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a fondului cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 9127/2/2011.
Prin cererea de recurs s-a învederat că instanţa de fond a greşit reţinând că nu a fost dovedită existenţa cazului bine justificat şi că reclamanta nu a dovedit ”că se vor produce pagube iminente importante şi imposibil de recuperat ca urmare a executării actului administrativ” şi că nu ar fi îndeplinită astfel condiţia unei ”pagube iminente”.
Cu referire la primul motiv de recurs, recurenta a susţinut că a invocat şi dezvoltat pe larg faptul că aparenţa de nelegalitate a dispoziţiilor menţionate din H.G. nr. 490/2011 a căror anulare s-a solicitat prin acţiunea de fond este dată de neconcordanţa acestora cu dispoziţiile actului normativ cu forţă juridică superioară, anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002, aprobată prin Legea nr. 591/2002.
Aparenţa de nelegalitate invocată de reclamantă constă în aceea că dispoziţiile art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor aprobată prin Legea nr. 591/2002, prevăd în mod expres că furnizorii de reţele de comunicaţii electronice au dreptul să instaleze şi să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice pe, deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietate publică sau privată, iar prin dispoziţiile art. 18 alin. (21) şi art. 28 alin. (3), (4), (5) şi (6) din Regulamentul general de urbanism, astfel cum acestea au fost introduse prin H.G. nr. 490/2011 s-a prevăzut că realizarea/extinderea reţelelor de telecomunicaţii se execută în mod obligatoriu numai în varianta de amplasare subterană.
Instanţa de fond, s-a arătat, nu s-a referit absolut deloc la motivul pentru care reclamanta a arătat în ce constă aparenţa de nelegalitate a dispoziţiilor a căror suspendare s-a solicitat, motivându-şi soluţia pe cu totul alte aspecte care nu au nicio legătură cu motivul invocat de recurentă.
Motivarea Curţii de Apel Bucureşti din Decizia nr. 421/2008 pronunţată în Dosarul nr. 24837/3/2006, irevocabilă, a fost considerată pe deplin valabilă şi în cazul prevederilor din H.G. nr. 490/2011 deoarece din moment ce prin lege - O.U.G. nr. 79/2002 - se conferă dreptul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice de a-şi instala reţelele suprateran, nu se poate veni cu o hotărâre de guvern - act inferior legii - prin care să se instituie o restricţie cu caracter general a acestui drept.
Membrii Asociaţiei de Comunicaţii prin Cablu sunt furnizori de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) să desfăşoare această activitate şi, în consecinţă, au dreptul potrivit legii care reglementează comunicaţiile, să instaleze suprateran - şi în mod special aerian - reţelele de comunicaţii electronice. Acest drept, a adăugat recurenta, a fost acordat prin lege, anume prin art. 22 şi art. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 aprobată prin Legea nr. 591/2002 şi prin actul de autorizare a desfăşurării activităţii eliberat de autoritatea naţională în domeniu: Certificatul - tip eliberat de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii (ANCON) în care la punctul 2 se prevede în mod expres că furnizorul beneficiază de dreptul de acces pe proprietăţi şi dreptul de a instala, de a întreţine, de a înlocui şi de a muta orice elemente ale reţelei, pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică sau privată în condiţiile Capitolului IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002.
A mai relevat recurenta că atâta vreme cât în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 se prevede în mod expres că furnizorii de telecomunicaţii electronice au dreptul să instaleze suprateran reţelele de comunicaţii electronice nu se poate veni cu o hotărâre de guvern care să interzică acest lucru, fiind evident că printr-un act inferior legii nu se poate modifica sau abroga o dispoziţie cuprinsă într-o lege. Impunerea unei atare interdicţii, s-a evocat, se face cu încălcarea principiului integrării actului normativ în ansamblul legislaţiei, prevăzut de art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, fiind necesar ca acesta să fie corelat atât cu prevederile actelor normative de nivel superior, cu care se află în conexiune sau în baza cărora a fost întocmit cât şi cu reglementările comunitare.
Pe de altă parte, reclamanta a susţinut că în condiţiile în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 prevede în mod expres şi neechivoc faptul că dreptul de a amplasa suprateran reţelele de comunicaţii electronice poate fi afectat numai de cerinţe specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului, nu se poate ca printr-un act administrativ inferior să se instituie o cerinţă generală prin care se interzice complet amplasarea supraterană a reţelelor de comunicaţii electronice.
Prin raportare la toate cele mai sus precizate, recurenta a solicitat a se constata că neconcordanţa dispoziţiilor a căror suspendare a solicitat-o cu dispoziţiile actului normativ cu forţă juridică superioară (O.U.G. nr. 79/2002) este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestora, constituind un caz bine justificat, astfel cum acesta este definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte motivul de recurs privitor la împrejurarea că prima instanţă a reţinut eronat că reclamanta nu a dovedit că se vor produce pagube iminente importante şi imposibil de recuperat ca urmare a executării actului administrativ, s-a învederat de către recurentă că în susţinerea prevenirii unei pagube iminente s-a invocat partea a doua a textului de la art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 şi anume ”perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Reclamanta a arătat că a arătat prin cererea de suspendare că furnizorii de reţele de comunicaţii electronice desfăşoară o activitate de furnizare a unui serviciu public pentru care au fost autorizaţi (retransmiterea programelor de televiziune prin cablu, servicii de internet, servicii de telefonie fixă) astfel încât, prin interzicerea amplasării subterane a reţelelor de comunicaţii electronice este grav perturbată funcţionarea serviciului public pe care aceştia îl prestează pentru populaţie.
În susţinerea prevenirii unei pagube iminente sub forma perturbării previzibile grave a funcţionării unui serviciu public, recurenta a reiterat că după apariţia Hotărârii Guvernului nr. 490/2011 consiliile locale din toată ţara au început să someze furnizorii de servicii de comunicaţii electronice să dezafecteze reţelele aeriene şi au refuzat eliberarea autorizaţiilor de construcţie pentru extinderea reţelelor aeriene de comunicaţii în zonele în care populaţia nu beneficia de acest serviciu public, toate acestea fiind întemeiate pe dispoziţiile H.G. nr. 490/2011.
Îndeplinirea şi a celei de-a doua condiţii prevăzută de lege a fost considerată dovedită cu exemplele de somaţii emise de către primăriile din ţară pentru dezafectarea reţelelor aeriene şi exemplele de refuzuri de eliberare a autorizaţiilor de construcţie pentru extinderea reţelelor aeriene de comunicaţii electronice, toate fiind întemeiate pe dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 490/2011.
Prin urmare, a apreciat reclamanta recurentă că dispoziţiile din H.G. nr. 490/2011 a căror suspendare a executării s-a solicitat produc în fiecare zi pe întreg teritoriul ţării o perturbare gravă a funcţionării serviciului public pe care îl prestează furnizorii de comunicaţii electronice membri ai Asociaţiei de Comunicaţii prin Cablu. Perturbarea gravă a funcţionării serviciului public constă în aceea că dacă se desfiinţează reţelele aeriene de cabluri de telecomunicaţii populaţia ţării rămâne fără acces la televiziunea prin cablu, internet şi telefonie fixă.
S-a arătat că nu este posibil nici din punct de vedere tehnic dar nici financiar ca, dintr-o dată, să fie dezafectate reţelele aeriene de cabluri de telecomunicaţii şi apoi să fie imediat repoziţionate acestea în subteran, în condiţiile în care poziţionarea reţelelor în subteran presupune săparea unor canale în pământ pe traseele pe care în prezent cablurile sunt poziţionate aerian, ceea ce ar însemna spargerea tuturor arterelor de circulaţie din toate arterele simultan. Or, pentru efectuarea unor asemenea lucrări este nevoie de obţinerea altor autorizaţii de construcţie, a căror eliberare este de notorietate că durează perioade nepermis de lungi, dar în plus de aceasta efectuarea unor asemenea lucrări necesită fonduri financiare imense, pe care nimeni nu le are la dispoziţie.
În raport de toate cele mai sus arătate, recurenta a solicitat a se constata că cererea de suspendare a executării îndeplineşte cumulativ ambele condiţii cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi a cerut admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii şi a suspendării executării dispoziţiilor atacate din H.G. nr. 490/2011 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a fondului cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 9127/2/2011.
În susţinerea motivelor de recurs reclamanta s-a prevalat şi de prevederile Legii nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice publicată în M. Of. al României nr. 680 din 1 octombrie 2012, prevederi care, în opinia recurentei, au abrogat implicit dispoziţiile din H.G. nr. 490/2011 a căror suspendare a executării s-a solicitat.
În cauză a formulat întâmpinare atât Guvernul României cât şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, solicitându-se respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
Intimatul Guvernul României a învederat că nu s-a făcut, în speţa dedusă judecăţii, dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, anume a condiţiilor existenţei unui caz bine justificat şi a prevenirii unei pagube iminente. A apreciat intimatul că motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Hotărârii Guvernului nr. 490/2011, astfel că cerinţa cazului bine justificat nu poate fi considerată întrunită în litigiu. În privinţa celei de-a doua cerinţe, s-a arătat că recurenta nu a dovedit iminenţa prejudiciului suferit ca urmare a executării actului administrativ atacat, nefiind dovedite susţinerile reclamantei privind producerea unor pagube iminente şi imposibil de recuperat.
Susţinerile petentei referitoare la faptul că s-au încălcat prevederile art. 12 din Legea nr. 24/2000 (art. 13 lit. a) în forma actuală), în ceea ce priveşte faptul că actul normativ nu este corelat cu prevederile actului normativ superior, au fost apreciate nefondate, cu motivul că dispoziţiile H.G. nr. 490/2011 nu contravin prevederilor art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002 ci vin în aplicarea acestora prin conţinerea unor soluţii legislative suplimentare adoptate în scopul implementării măsurilor luate la nivel comunitar pentru crearea şi asigurarea unor spaţii publice de bună calitate şi pentru înlăturarea oricăror factori de risc ce afectează mediul înconjurător şi siguranţa şi sănătatea locuitorilor.
Intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a apreciat că motivele invocate de recurentă nu pot fi reţinute de instanţa de recurs, argumentându-se, în primul rând, că motivul invocat de recurentă în sensul că H.G. nr. 490/2011 contravine unui act normativ superior (O.U.G. nr. 79/2002) nu este întemeiat deoarece acesta este şi motivul principal invocat în cadrul acţiunii în anularea aceloraşi dispoziţii din H.G. nr. 490/2011. Prin urmare, s-a susţinut că în măsura în care instanţa s-ar pronunţa asupra acestui aspect ar însemna să se antepronunţe şi pe fondul cauzei, or cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anularea actului administrativ.
Pe de altă parte, intimatul a precizat că susţinerile recurentei referitoare la restrângerea prin prevederile H.G. nr. 490/2011 a dreptului furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi, instituit prin O.U.G. nr. 79/2002, de a executa reţele de comunicaţii numai suprateran/aerian, sunt neîntemeiate, întrucât dreptul instituit prin O.U.G. nr. 79/2002 priveşte accesul pe proprietăţi; nu este un drept absolut, ci condiţionat de îndeplinirea cumulativă a unor condiţii, inclusiv cele privind respectarea cerinţelor specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului şi nu se referă la realizarea reţelelor de comunicaţii exclusiv suprateran şi/sau aerian, sintagma utilizată permanent fiind în mod explicit ”pe, deasupra, în sau sub imobile …”.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a relevat că niciunul din motivele invocate prin cererea de recurs nu fac dovada pagubei iminente, deoarece: - deşi a depus la dosarul cauzei mai multe somaţii din partea autorităţilor locale, recurenta nu a făcut dovada dezafectării vreuneia dintre reţelele aeriene; - imposibilitatea extinderii reţelei nu poate fi reţinută deoarece aceasta are în continuare posibilitatea de a face acest lucru prin subteran; - recurenta nu justifică de ce extinderea reţelelor de comunicaţii trebuie făcută numai suprateran, atât timp cât art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002 prevede că lucrările se poate face ”pe, deasupra, în sau sub imobilele …”; - deşi se afirmă că nu este posibilă dezafectarea reţelelor aeriene dintr-o dată, se poate observa că deşi au trecut aproximativ 18 luni de la intrarea în vigoare a H.G. nr. 490/2011 recurenta nu a făcut dovada dezafectării măcar a unui metru de reţea de comunicaţii şi nici dovada că ar fi solicitat autorizaţie pentru extinderea reţelei de comunicaţie prin subteran; - nu se poate reţine nici susţinerea recurentei în sensul că poziţionarea reţelei de comunicaţii în subteran se va face doar de întreprinzătorii privaţi deoarece alin. (8) şi (9) al pct. 2 din H.G. nr. 490/2011 prevăd expres faptul că ”Lucrările de construcţii pentru realizarea/extinderea reţelelor edilitare se execută, de regulă, anterior sau concomitent cu lucrările de realizare/extindere/modernizare/reabilitare a reţelei stradale”, iar ”Documentaţiile tehnice elaborate pentru obiective de investiţii privind realizarea/extinderea/modernizarea/reabilitarea reţelei stradale, precum şi a drumurilor de interes local, judeţean şi naţional situate în extravilanul localităţilor, dacă este cazul, vor prevedea în mod obligatoriu canale subterane în vederea amplasării reţelelor edilitare prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. c). În situaţia drumurilor de interes local, judeţean sau naţional situate în extravilanul localităţilor, canalele subterane se pot amplasa în zona drumului, cu aprobarea administratorului drumului”.
Recursul declarat de Asociaţia de Comunicaţii prin Cablu împotriva Sentinţei civile nr. 720 din 3 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal va fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În considerarea celor două mari principii incidente în materia actului administrativ - al legalităţii şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. De asemenea, în condiţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; în acest caz cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii pe fond, iar instanţa de contencios administrativ poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a pricinii.
Prin „cazuri bine justificate" se înţelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" (art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004), iar prin „pagubă iminentă" se desemnează „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public" (art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare).
Se reţine, în ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ realizează doar o examinare sumară a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant şi care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării.
Această condiţie, cum în mod întemeiat a învederat şi instanţa de fond, nu este întrunită în cauză, întrucât într-adevăr toate motivele invocate de reclamanta recurentă presupun o cercetare aprofundată şi nu sumară asupra legalităţii actului administrativ contestat (H.G. nr. 490 din 11 mai 2011 - publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 361 din 24 mai 2011 - privind completarea Regulamentului general de urbanism, aprobat prin H.G. nr. 525/1996), o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii, incompatibilă cu procedura suspendării executării reglementată prin art. 14 şi art. 15 din legea contenciosului administrativ.
Nu este îndeplinită în cazul cererii Asociaţiei de Comunicaţii prin Cablu nici cerinţa prevenirii unei pagube iminente, nefiind administrate dovezi pertinente şi concludente referitoare fie la existenţa prejudiciului material viitor şi previzibil fie la perturbarea previzibilă gravă a funcţionării serviciului public de furnizare de comunicaţii electronice. Susţinerile recurentei în sensul perturbării grave a funcţionării serviciului public de furnizare de comunicaţii electronice nu pot fi reţinute, în condiţiile în care nu s-a probat că ulterior emiterii somaţiilor de către autorităţile administraţiei publice locale s-a procedat şi la efectiva desfiinţare a reţelelor aeriene de cabluri de comunicaţii.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta Asociaţia de Comunicaţii prin Cablu împotriva Sentinţei civile nr. 720 din data de 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Asociaţia de Comunicaţii prin Cablu, împotriva Sentinţei civile nr. 720 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4784/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4787/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
