ICCJ. Decizia nr. 4989/2012. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4989/2012
Dosar nr. 233/35/2011
Ședința publică din 23 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 182/CA/2011, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a pct. nr. 228 şi 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind Organizarea şi desfăşurarea Activităţilor specifice C.C. precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, invocată de reclamanţii C.L. Apa şi Primarul Com. Apa, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate a pct. 228 şi 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010 referitor la stabilirea competenţei de soluţionare a sesizării formulate împotriva încheierii emisă de comisia ce soluţionează contestaţiile împotriva actelor de control întocmite de camerele de conturi.
Stabilirea competenţei materiale şi teritoriale a instanţelor judecătoreşti din România se realizează prin legi organice şi legi speciale şi niciodată printr-un act administrativ emis de o entitate administrativă în regim de putere publică, a cărei competenţe de reglementare sunt doar cu privire la executarea în concret a legii.
Hotărârea C.C. 130/2010 este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) şi (3) şi a art. 59 din Legea nr. 94/1992, care reglementează materia de normare a plenului C.C., respectiv cu privire la organizarea şi valorificarea actelor rezultate de aceste activităţi.
Sub aspectul inadmisibilităţii invocate prin prisma faptului că actul administrativ vizat este unul normativ ce nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată şi a respins-o reţinând că acest aspect a fost tranşat în practica instanţelor reţinându-se că excepţia de nelegalitate cu privire la un act administrativ normativ este admisibilă, neexistând nicio raţiune pentru care acestea să fie excluse de la cenzura instanţelor cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar, respectiv art. 277 din Tratatul de Funcţionare a U.E. are ca obiect de reglementare excepţia de nelegalitate cu privire la actele administrative normative, iar sarcina judecătorului român este de a da eficienţă acestuia cu prioritate.
Sub aspectul inadmisibilităţii invocate prin prisma condiţiei impuse de textul de lege, respectiv ca de actul administrativ să depindă soluţionarea litigiului pe fond, instanţa a reţinut că este întemeiată.
Hotărârea C.C. nr. 130/2010, cu privire la care se invocă excepţia de nelegalitate prin prisma punctelor 228 şi 229, este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) şi (3) şi a art. 59 din Legea nr. 94/1992.
Potrivit pct. 228 din regulament: „Competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de C.S.C. aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ, iar potrivit pct. 229: „Cauzele aflate pe rolul instanţelor la data publicării prezentului regulament în M. Of. al României, Partea a I- a, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanţei”.
Prin urmare, eventuala constatare a faptului că dispoziţiile din regulament cu privire la care se invocă excepţia de nelegalitate încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, care prevăd explicit că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a H.G. se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă, ori că acestea adaugă la norma din lege, nu prezintă nicio relevanţă în soluţionarea pricinii atâta vreme cât, prin prisma normelor de drept comun, competenţa în soluţionarea cererii aparţine tot acestei instanţe, prin prisma rangului organului emitent, sens în care la dosar s-a depus şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În litigiul dedus judecăţii nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate impusă de lege cu privire la dependenţa dintre actul administrativ şi soluţia ce se pronunţă pe fondul litigiului. Constatarea eventualei nelegalităţi nu produce consecinţe asupra competenţei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de anulare a actelor emise de C.C., iar rolul instanţei nu este acela de a verifica nelegalităţi generice ci concrete prin prisma intereselor şi drepturilor specifice a căror încălcare se reclamă în litigiul dedus judecăţii.
Prin Sentinţa nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, a respins acţiunea formulată de reclamanţii C.L. Apa şi Primarul Com. Apa având ca obiect anularea Încheierii nr. VI/90 din 14 martie 2011, a Deciziei nr. 1/2011 şi a procesului verbal nr. 1461/2010 emisă de C.C. a Jud. Satu Mare cu privire la cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului creat prin plata sporurilor salariale reprezentând prima de vacanţă, indemnizaţia lunară de dispozitiv, suplimentul postului şi suplimentul treptei, drepturile speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi ajutorul financiar pentru achiziţionarea de îmbrăcăminte, precum şi cu privire la dispunerea măsurilor pentru recuperarea sumelor privind sporurile acordate şi la suspendarea aplicării prevederilor din acordul şi contractul colectiv de muncă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă următoarele.
Prin Încheierea nr. VI/90 din 14 martie 2011 emisă de pârâta C.C. a României a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 1/2011 şi a Procesului verbal de constatare nr. 1461/2010 emise de C.C. Satu Mare.
Prin decizia contestată s-au constatat mai multe abateri de la legalitate şi regularitate ce au fost consemnate în procesul - verbal menţionat, încheiat în urma auditului financiar al contului de execuţie pe anul 2009 efectuat la primăria Com. Apa – Jud. Satu Mare.
S-a stabilit că prin plata nelegală în anul 2009, a sporurilor salariale reprezentând: prime de vacanţă, indemnizaţia lunară de dispozitiv, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru funcţionarii publici, spor lunar de dificultate, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi ajutor financiar pentru achiziţionarea de îmbrăcăminte, s-a creat un prejudiciu bugetului entităţii auditate şi, ca atare s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciului, măsuri pentru recuperarea sumelor şi suspendarea aplicării prevederilor din acordul/contractul colectiv de muncă, din dispoziţiile primarului şi Hotărârile C.L. care contravin prevederilor legale.
Instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută afirmaţia reclamanţilor în sensul că indemnizaţia de dispozitiv a fost acordată cu respectarea prevederilor legale, respectiv a art. 47 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 138/1999.
Legea nr. 138/1999 stabileşte modalitatea de salarizare şi acordare a altor drepturi numai pentru personalul militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.
În opinia instanţei nu prezintă relevanţă sub aspectul actului administrativ contestat susţinerea potrivit căreia decizia în interesul legii produce efecte numai pentru viitor, atâta vreme cât actul contestat este ulterior acesteia, iar dezlegarea dată este în sensul celor reţinute de către auditor.
Afirmaţia potrivit căreia C.C. ar trebui să solicite mai întâi anularea contractelor colective de muncă sau să invoce nelegalitatea hotărârilor de consiliu în temeiul cărora s-au acordat nu a putut fi reţinută, întrucât rolul auditorului este tocmai acela de a constata abaterile de la legalitate, iar prin actele de control supuse analizei instanţei se invocă tocmai nelegalitatea acordării drepturilor respective în temeiul unor acte administrative inferioare legii.
Prin urmare, nu s-a putut accepta ideea că organele deliberative locale ar putea acorda drepturi salariale neprevăzute de lege substituindu-se puterii legislative, fără ca această incursiune să fie amendată, astfel că, pentru a contracara o astfel de realitate, organul de audit are menirea de a constata abaterile de la legalitate şi regularitate şi de a dispune luarea măsurilor de remediere ce se impun pentru restabilirea legalităţii, instanţei revenindu-i misiunea de a verifica, la cererea entităţii audiate dacă auditorul a întocmit cu respectarea legii actele de control, instituindu-se astfel un mecanism ce slujeşte la respectarea legii, pentru ca nici unele dintre autorităţi să nu o încalce.
Instanţa a constatat că şi sumele acordate cu titlu de drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, primele de vacanţă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, precum şi ajutorul financiar pentru achiziţionarea de îmbrăcăminte au fost acordate cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, neputând fi apreciate ca pertinente argumentele contrare invocate de reclamanţi.
Cu privire la plata drepturilor salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, s-a apreciat că în mod corect s-a stabilit de către pârâtă faptul că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată, coroborată cu prevederile O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici modificată prin O.G. nr. 9 din 30 ianuarie 2008 şi că, după cum s-a stabilit şi de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin Decizia nr. 20/2009, atâta vreme cât cuantumul celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999 şi nici prin actele normative subsecvente, nu există bază legală pentru calcularea şi acordarea acestora, întrucât este necesară existenţa unei dispoziţii legale date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
În ceea ce priveşte sumele de bani acordate pentru îmbrăcăminte, s-a constatat că, potrivit art. 32 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată: „funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit” iar pentru personalul contractual din instituţiile publice nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă obligativitatea purtării unei uniforme sau ţinute obligatorii şi nici reclamanţii nu au invocat o normă din lege ca temei al acordării lor.
Referitor la drepturile băneşti constând în drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, s-a reţinut că şi acestea au fost achitate nelegal, cu încălcarea art. 177 şi art. 254 din Legea nr. 53/2004 C. muncii care prevăd obligativitatea angajatorului de a asigura standardele necesare pentru sănătatea şi securitatea în muncă şi a stabilit atribuţii inspecţiei muncii ca organism specializat al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea M.M.S.S., de a verifica aceste aspecte şi nicidecum plata unor sporuri salariale cu acest titlu.
Împotriva Hotărârilor nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 şi nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 pronunţate de instanţa de fond reclamantul Primarul Com. Apa a declarat recurs.
În motivarea recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 se arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond pe excepţia de nelegalitate e consecinţa aplicării greşite a legii.
Recurentul susţine că instanţa de fond face trimitere la prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, extinzând efectul său normativ pană acolo încât schimbă voinţa legiuitorului de a norma, confundând, din punct de vedere literar şi juridic, noţiunea de „organizare şi desfăşurare a activităţii specifice C.C." cu organizarea şi desfăşurarea activităţii procedurale instanţelor judecătoreşti.
Textul de lege este clar asupra competenţei curţilor de apel, făcând trimitere la actele administrative emise sau încheiate de autorităţi publice centrale şi nu la cele date în procedura de soluţionare a unei contestaţii, cu precizarea distinctă asupra competenţei date de taxe, impozite, contribuţii şi accesorii mai mari de 500.000 Iei.
Interpretarea distinctă cu privire la competenţa după valoare se poate, prin analogie, aprecia din perspectiva O.G. nr. 92/2003, care stabileşte competenţa de soluţionare a contestaţiei la A.N.A.F. pentru impunerile ce depăşesc 500.000 lei, stabilind apoi competenţa de soluţionare a curţilor de apei nu pe motivul emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei de către A.N.A.F., ci pentru că valoarea soluţionată este de peste 500.000 lei.
Art. 32 și art. 33 din Legea nr. 94/1992 lămureşte cât se poate de clar competenţa decizională a C.C. prin Camere de Conturi Judeţene, acea că, acolo unde auditul public extern a constatat neregularităţi se dispune conducerii instituţiilor auditate luarea de măsuri, în sensul stabilirii întinderii prejudiciului şi recuperării acestuia.
Actul administrativ generator de efecte juridice este Decizia C.C. Judeţene şi prin acţiunile judiciare de verificare a legalităţii se tinde la verificarea unor aspecte de nelegalitate care privesc doar acest act.
Deciziile fiind emise de organe deconcentrate în judeţe ale C.C., competenţa este dată de caracterul judeţean al acestora, independent de împrejurarea că au sau nu personalitate juridică, deoarece acestea au personalitate funcţională, au fost înzestrate cu capacitate administrativă de a emite acte administrative, împrejurare care le dă vocaţie procesuală directă.
În motivarea recursului declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinţei nr. 226/ CA din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, se arată că instanţa de fond, prevalându-se de competenţa dată prin pct. 228 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010 se declară competentă să soluţioneze litigiul, fără să facă o analiza pe această competenţă din perspectiva caracterului Încheierii C.C., care are valoarea unei soluţii date în procedura administrativ - jurisdicţională de verificare a legalităţii unui act emis de un organ judeţean, C.C. Satu – Mare; neechivalării procedurii contestaţionale în regim de auditare cu C.E.A.; finalităţii procedurii judiciare de verificare a legalităţii care în cele din urmă va dispune sau nu va dispune anularea deciziei de dispunere de măsuri a C.C. Judeţene Satu Mare; stabilirii competenţei materiale şi teritoriale a instanţelor judecătoreşti din România se realizează prin legi organice şi legi speciale şi niciodată printr-un act administrativ emis de o entitate administrativă în regim de putere publică a cărei competenţe de reglementare sunt doar cu privire la executarea în concret a legii.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele.
Recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinţei nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea
Potrivit pct. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice C.C., precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi: „Competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de C.S.C. aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ.”, iar pct. 229 prevede: „Cauzele aflate pe rolul instanţelor la data publicării prezentului regulament în M. Of. al României, Partea a I- a, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanţei.”
Anterior, un regulament similar fusese adoptat de C.C. prin Hotărârea nr. 1/2009. La pct. 106 se prevedea că „împotriva hotărârilor înscrise în încheiere, entitatea verificată, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea comunicării, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.”; la pct. 107 se prevedea că „Sesizarea instanţei se depune la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru încheierile emise de către structurile centrale ale C.C..”, iar la pct. 108: „În cazul încheierilor emise la nivelul camerelor de conturi, sesizarea instanţei se depune la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a tribunalelor judeţene.”
Se constată astfel că prin două acte cu caracter normativ date în aplicarea Legii nr. 94/1992, C.C. a României a reglementat competenţa materială şi teritorială în cazul sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de C.S.C., iar la pct. 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 cuprinde dispoziţii tranzitorii cu privire la aplicarea legii în timp.
Dispoziţiile pct. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 reglementează competenţa instanţei de contencios administrativ, fără a ţine seama de criteriul valoric reglementat de art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Însă, ceea ce este mai important este că pct. 228 şi 229 sunt reglementate cu încălcarea art. 126 alin. (2) şi art. 140 alin. (1) teza a II- a din Constituţia României. Astfel, potrivit primului text „competenţa instanţelor de judecată şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar potrivit celui de-al doilea, „În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea C.C. se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.”
Faptul că Hotărârea nr. 130/2010 este un act administrativ cu caracter normativ nu o exclude de la controlul de legalitate pe calea excepţiei. Sub acest aspect, este de reţinut jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, interpretând legea naţională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituţia României, întru-un sens care să concorde cu C.E.D.O., a reţinut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi se îşi orienteze conduita în acord cu imperativele legii.
În raport cu dispoziţiile constituţionale menţionate, prevederile a căror legalitate este analizată apar ca fiind nelegale impunându-se admiterea excepţiei de nelegalitate.
Înlăturarea, pe calea constatării excepţiei de nelegalitate, a dispoziţiilor din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 repune dispoziţiile cuprinse în legile organice, art. 3 C. proc. civ. şi art. 10 din Legea nr. 554/2004 – în poziţia garantată constituţional.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va modifica sentinţa recurată şi pe cale de consecinţă va admite excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea C.C. nr. 130/2010.
Recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinţei nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea.
La termenul din 23 noiembrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuţia părţilor necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Oradea, nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI/90 din 14 martie 2011, a Deciziei nr. 1/2011 şi a Procesului – verbal nr. 1461/2010 ale C.C. Jud. Satu Mare cu privire la cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului creat prin plata sporurilor salariale reprezentând prima de vacanţă, indemnizaţia lunară de dispozitiv, suplimentul postului şi suplimentul treptei, drepturile speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi ajutorul financiar pentru achiziţionarea de îmbrăcăminte, precum şi cu privire la dispunerea măsurilor pentru recuperarea sumelor privind sporurile acordate şi la suspendarea aplicării prevederilor din acordul şi contractul colectiv de muncă.
Atât în ceea ce priveşte anularea actelor administrative cât şi în cazul suspendării executării acestora, competenţa materială şi teritorială a instanţei de fond şi de recurs se stabileşte în raport de aceleaşi dispoziţii legale. Astfel, acţiunile ce au ca obiect atât anularea cât şi suspendarea actelor în discuţie, vor fi judecate de aceeaşi instanţă în favoarea căreia s-a stabilit competenţa materială şi teritorială.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice C.C., precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea a I- a, împotriva măsurilor dispuse prin decizia C.C. Jud. se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către C.S.C. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, este decizia structurii teritoriale a C.C., acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale C.C., prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de C.S.C., aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal, ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a C.C., respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a C.C., ca autoritate publică judeţeană.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Satu – Mare, secţia contencios administrativ şi fiscal .
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a I- a şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Satu – Mare, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinţei nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite excepţia de nelegalitate şi constată nelegalitatea Punctelor nr. 228 şi nr. 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010.
Admite recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinţei nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Satu-Mare, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5016/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4981/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
