ICCJ. Decizia nr. 5015/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5015/2012
Dosar nr. 1287/33/2011
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 624 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii M.C.I. şi T.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o să soluţioneze dosarul de despăgubire şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanţi, evaluat la suma de 4.543.600 lei. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins cererea reclamanţilor de obligare a conducătorului autorităţii pârâte la plata amenzii prevăzute de lege şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că apărările invocate de pârâtă cu privire la lentoarea procesului de soluţionare a dosarelor de despăgubire nu sunt fondate şi, oricum, nu pot paraliza dreptul reclamanţilor de a li se stabili grabnic dreptul la despăgubirile cuvenite, drept pe care jurisprudenţa CEDO îl consideră ca fiind un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.; în motivarea recursului, se susţine, în esenţă, că în mod eronat prima instanţă a dispus obligarea la emiterea titlului de despăgubire, de vreme ce nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina recurentei cu privire la tergiversarea procedurilor care se află în curs de desfăşurare şi care sunt foarte complexe.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă şi să emită decizia de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată cu prioritate că recurenta nu formulează critici veritabile şi efective în raport cu legalitatea hotărârii primei instanţe, sugerând şi indicând mai degrabă executarea benevolă a obligaţiilor ce-i revin în legătură cu dosarul reclamanţilor, potrivit procedurii administrative prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând hotărârea primei instanţe şi calea de atac exercitată împotriva acesteia şi prin prisma art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, de vreme ce nu subzistă potrivit art. 304 din acelaşi cod cauze de nelegalitate de natură a conduce la modificarea sau la casarea hotărârii atacate.
Instanţa de fond a analizat temeinic şi pertinent probele administrate în cauză pe baza cărora a stabilit necesitatea obligării autorităţii recurente la soluţionarea dosarului de despăgubire şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanţi.
Şi referirile primei instanţe la jurisprudenţa CEDO dezvoltată în aplicarea art. 6 cu privire la termenul rezonabil, apar ca fiind pe deplin justificate şi susţinătoare ale soluţiei adoptate.
În acest sens Înalta Curte reafirmă, în acord cu cele statuate deja în practica sa consolidată în această materie, că stăruinţa persoanelor îndreptăţite în soluţionarea dosarelor înregistrate pe rolul autorităţii recurente, neurmată de soluţionarea efectivă pe intervale de timp îndelungate, în raport şi de data emiterii actelor de propunere a acordării de măsuri reparatorii, este de natură a afecta dreptul respectivelor persoane la soluţionarea în termen rezonabil a cererilor lor, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
În mod corect a reţinut, deci, prima instanţă temeinicia acţiunii reclamanţilor, apreciind că soluţia se impune pentru mobilizarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire, prin forţa de constrângere a justiţiei, tocmai pentru ca dreptul reclamanţilor să nu fie golit de conţinut; aceasta, cu atât mai mult cu cât prima instanţă nici nu a fixat termene precise de executare şi nici nu a prevăzut alte sancţiuni, reţinând că etapele transmiterii, înregistrării şi evaluării au fost, într-adevăr, parcurse în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor.
Apreciind, aşadar, faţă de considerentele arătate, că în cauză nu este incident nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ca fiind de natură a atrage modificarea hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 624 din 27 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4995/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5059/2012. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
