ICCJ. Decizia nr. 5177/2012. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5177/2012
Dosar nr. 3666/113/2010
Şedinţa publică de la 6 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Direcţia de Administrare şi Gospodărire Locală Brăila a contestat încheierea nr. VI/175/2010 pronunţată de Curtea de Conturi a României, solicitând ca prin hotărârea ce se va da să se dispună anularea acesteia ca nefiind întemeiată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că în mod eronat auditorii publici din cadrul Camerei de Conturi a României au stabilit, în urma controlului efectuat, că nu a respectat legislaţia privind gestionarea câinilor fără stăpân.
A arătat reclamanta că, în baza contractului de închiriere din 1 februarie 2005 încheiat cu SC I.P.C., potrivit prevederilor Codului fiscal, a achitat acesteia C/val chiriei, preţul fiind stabilit în baza ofertei nr. 293 din 28 ianuarie 2005, act ce nu a fost avut în vedere de auditorii Camerei de Conturi a României.
De asemenea, s-a arătat că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 341/2006 şi Legii nr. 9/2008.
Curtea de Apel Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 346 din 8 noiembrie 2011 a admis acţiunea formulată de contestatoare şi a dispus anularea deciziei nr. 9 din 16 aprilie 2010 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Brăila.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanta a respectat întocmai clauzele contractului de închiriere încheiat cu SC I.P.C. SRL Brăila, suma de 8947,19 lei reprezentând TVA – ul înscris în cele 19 facturi întocmite de locator, fiind utilizată legal de bugetul consolidat al statului.
Această sumă este un procent care se adaugă la o bază şi este folosită în exclusivitate de bugetul statului, astfel că, prin punerea în executare a deciziei nr. 9/2010 s-ar spori bugetul cu o sumă necuvenită.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Curtea de Conturi a României, invocând prevederile art. 309 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 C. proc. civ.
Mai înainte însă de a trece la analiza motivelor de recurs, urmează să se constate că la termenul de judecată din 6 decembrie 2012, Înalta Curte din oficiu, a pus în discuţia părţilor motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. cât şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, de a soluţiona litigiul dedus judecăţii.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că prima instanţă, Curtea de Apel Galaţi a soluţionat litigiul dedus judecăţii cu încălcarea normelor de competenţă prevăzute de art. 3 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI/175/2010 a Curţii de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 9 din 16 martie 2010 a Camerei de Conturi Brăila.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, în cauză, actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ este Decizia nr. 9 din 16 martie 2010 a Camerei de Conturi Brăila.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ – fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Este adevărat că, dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227, şi că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ, iar potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Însa, dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
Cum de la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială, se constată că, Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că, instanţa competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii se stabileşte în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de argumentele expuse, reţinând că obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică locală, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., constată că în cauză instanţa competentă material să soluţioneze, pe fond, litigiul dedus judecăţii este tribunalul, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Brăila - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 346 din 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Brăila – S.C.A.F.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5196/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4959/2012. Contencios → |
|---|
