ICCJ. Decizia nr. 5355/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5355/2012
Dosar nr. 6636/2/2011
Şedinţa publică de la 13 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19 iulie 2011, reclamantul Ţ.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru apartamentul nr. 1 parter şi apartamentul nr. 2 etaj I împreuna cu cotele de teren aferente în suprafaţă totală de 121,96 mp din imobilul situat în Bucureşti, str. P.U. nr. X, sector 4, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin Notificarea nr. 320 din 13 iulie 2001, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele nr. 1 parter şi nr. 2 etaj 1 din imobilul situat în Bucureşti, în calitate de moştenitor al proprietarului abuziv deposedat prin decretul de naţionalizare, iar prin Dispoziţia nr. 9900 din 18 martie 2008 emisă de Primăria Bucureşti, notificarea a fost soluţionată favorabil, după parcurgerea etapei de avizare dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 44176/CC din 8 octombrie 2009, însă au trecut 2 ani fără ca pârâta să facă vreun demers în procedura de soluţionare, comunicând în mod stereotip şi generic că dosarul se află în curs de analiză.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 7005 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul T.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pe numele reclamantului, în Dosarul nr. 44176/CC.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilele individualizate conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată.
Calitatea de persoană îndreptăţită la restituire prin echivalent i-a fost recunoscută prin Dispoziţia nr. 9900 din 18 martie 2008 emisă de către Primarul municipiului Bucureşti, în temeiul art. 2 alin. (1), art. 21 alin. (4), art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în soluţionarea Notificării nr. 320 din 13 iulie 2001.
Dosarul conţinând decizia menţionată şi documentaţia aferentă fost înregistrat la Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu nr. 44176/CC la 18 octombrie 2009.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilele preluat abuziv, reglementată de actele normative indicate mai sus, a condus instanţa de fond la concluzia încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, fiind luate în calcul atât complexitatea etapelor procedurale, cât şi celelalte criterii de apreciere a termenului rezonabil.
Astfel, deşi până la pronunţarea sentinţei a fost declanşată şi etapa evaluării, fiind întocmit raportul de evaluare, Curtea a apreciat că se impune admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pe numele reclamantului. În ce priveşte, însă, stabilirea unui termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, în care pârâtul să procedeze la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, cererea reclamantului nu a fost primită, dat fiind că şi etapa evaluării presupune mai multe operaţiuni, cum sunt comunicarea de către evaluator a raportului de evaluare atât către persoana îndreptăţită, cât şi către Comisia Centrală, aceasta din urmă având posibilitatea ca, în cazul în care nu este lămurită prin evaluarea făcută, să decidă efectuarea unei noi expertize.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a făcut o expunere rezumativă a etapelor derulate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor în Dosarul nr. 44176/CC şi a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantului.
Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecăţii etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 9900/2008 a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 44176/CC.
Referitor la etapa evaluării, recurenta precizează că dosarul de despăgubire al reclamantului a fost transmis la evaluator, fiind întocmit raportul de evaluare.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Intimatul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilele situate în Bucureşti, pentru care a formulat cerere de despăgubire, soluţionată de Primăria Bucureşti prin Decizia nr. 9900/2008, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că reclamantul a început procedura de recuperare a bunurilor sale ori a contravalorii acestora prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 44176/CC, acesta nefiind analizat şi soluţionat până în prezent prin emiterea titlului de despăgubire, astfel cum impune procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Înalta Curte remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Aşadar, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilele preluate abuziv conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaţilor.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară şi unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007); Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008); Deciziile nr. 3857 şi nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009); Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 7005 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5319/2012. Contencios. Anulare proces verbal... | ICCJ. Decizia nr. 5356/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
