ICCJ. Decizia nr. 5445/2012. Contencios. Luare măsură declarare indezirabil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5445/2012
Dosar nr. 8996/2/2012
Şedinţa de la 20 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei să dispună măsura declarării ca indezirabili pe o perioadă de 15 ani, pentru considerente de securitate naţională, şi luarea în custodie publică a numiţilor R.M., cetăţean pakistanez şi A.M. până la punerea în executare a îndepărtării de pe teritoriul României.
În motivarea cererii, se arată că, din materialele clasificate secret de stat de nivel "strict secret" puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii - U.M. X Bucureşti, a rezultat că există indicii temeinice că numiţii R.M. şi A.M. intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, coroborate cu prevederile art. 3 lit. i) şi lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Se arată că, prin dispunerea măsurii declarării ca indezirabili, nu sunt încălcate garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor stipulate de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, conform cărora un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în parag. 1 lit. a) - c), atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.
De asemenea, se arată că, în urma verificărilor, a rezultat că intimatul R.M. a intrat prima dată în România la data de 17 februarie 2009, primind viză de lungă şedere în scop de studii, iar, în aprilie 2012, şi-a adus în România şi soţia, cetăţean pakistanez, care a dobândit viză de şedere pentru reîntregirea familiei. În ceea ce priveşte pe intimatul A.M., s-a constatat că acesta a intrat în România cu viza obţinută la data de 7 septembrie 2012, viză prelungită până în anul 2015, acesta fiind bursier E.M. în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii L.B. din Sibiu.
Prin adresa nr. 1/17607/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat prin adresa nr. 0045/II/5/2012/2012, înscrisuri cu caracter "strict secret", înregistrate sub nr. 00157/2012 la Compartimentul Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost repartizată aleatoriu pe rolul completului nr. 5 fond cu termen de judecată la 5 decembrie 2012, însă, ca urmare a nedeţinerii de către preşedintele respectivului complet a unui certificat de securitate sau autorizaţie de acces corespunzătoare nivelului de secretizare, pentru dosar fiind depuse înscrisuri cu caracter strict secret, cauza a fost înaintată la completul nr. 31 fond.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel
Prin Sentinţa civilă nr. 6906 din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii R.M., A.M. şi Inspectoratul General pentru Imigrări;
- a declarat pe numiţii R.M., cetăţean pakistanez şi A.M. ca persoane indezirabile pentru raţiuni de securitate naţională pe o perioadă de 15 ani;
- a dispus luarea în custodie publică a străinilor până la îndepărtarea de pe teritoriul României în temeiul art. 97 alin. (3) O.U.G. nr. 194/2002.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Numiţii R.M. şi A.M., cetăţean pakistanezi, se află în România în baza unor vize în scop de studii, ambii fiind bursieri E.M. în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii L.B. din Sibiu.
Analizând datele comunicate de Serviciul Român de Informaţii, clasificate secret de stat de nivel "strict secret", Curtea constată că acestea fac dovada faptului că străinii desfăşoară activităţi ce sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională.
Instanţa a avut în vedere atât dispoziţiile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, ale art. 44 din Legea nr. 535/2004, cât şi împrejurarea că România, în calitate de membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi-a asumat obligaţia de a refuza şederea pe teritoriul naţional a celor care finanţează, plănuiesc, sprijină sau comit acte de natură teroristă.
Prin măsura dispusă în cauză nu sunt încălcate prevederile art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât, chiar dacă măsura constituie o ingerinţă în viaţa privată şi de familie, această ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică.
În acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele: măsura este prevăzută de dispoziţiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, în temeiul cărora se poate dispune îndepărtarea de pe teritoriul naţional şi interdicţia şederii străinului, act normativ publicat în M. Of., fiind îndeplinită în acest fel cerinţa accesibilităţii textului de lege; sunt respectate garanţiile procesuale pentru străinul subiect al măsurii de declarare ca indezirabil, măsura fiind dispusă de o instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare; prin declararea ca indezirabili a cetăţenilor străini se urmăreşte un scop legitim, respectiv prevenirea comiterii unor fapte grave de natură să pună în pericol securitatea naţională a Statului Român; necesitatea adoptării unei astfel de măsuri faţă de străini este justificată de natura şi gravitatea activităţilor desfăşurate în raport de care se apreciază proporţionalitatea dintre măsura dispusă şi scopul urmărit.
Conform dispoziţiilor art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia.
Instanţa a dispus luarea în custodie publică a străinilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, până la îndepărtarea de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.
3. Cererea de suspendare a executării hotărârii recurate formulată de pârâţi
Recurenţii M.R. şi M.A. au formulat, în temeiul art. 86 alin. (2) teza a doua din O.U.G. nr. 194/2002, cerere de suspendare a executării Sentinţei civile nr. 6906 din 5 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea recursului declarat împotriva aceleiaşi hotărâri.
În susţinerea cererii, recurenţii arată că au calitatea de doctorand, respectiv student, la Universitatea L.B. din Sibiu, iar soţia recurentului M.R. este însărcinată în luna a 9-a. Prin returnarea în localitatea de domiciliu din Pakistan, sub învinuirea de a fi pregătit acte de terorism şi fiind declaraţi indezirabili în România, riscă: să fie condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea împreună cu membrii de familie; să suporte tratamente inumane şi degradante; să le fie interzisă exercitarea profesiei, astfel că nu vor găsi un loc de muncă şi vor ajunge la limita supravieţuirii; să nu îşi poată continua studiile; să fie izolaţi pe plan social de-a lungul mai multor generaţii.
Recurenţii solicită a fi avute în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, motivat de faptul că se află în România din data de 14 aprilie 2012 împreună cu soţia sa, care este însărcinată în luna a 9-a, dorinţa firească fiind aceea de a fi împreună ca familie cu atât mai mult cu cât urmează să devină părinţi.
Totodată, recurenţii solicită a fi avută în vedere şi împrejurarea că protecţia persoanelor lor, prin prisma art. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar în cazul recurentului M.R. şi prin prisma art. 8 din Convenţie, prevalează necesitatea de ocrotire a siguranţei naţionale. În acest sens, recurenţii invocă şi dispoziţiile art. 15 parag. 2 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
4. Recursul declarat de pârâţi
Împotriva Sentinţei civile nr. 6906 din 5 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii M.R. şi M.A., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ. şi ale art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin criticile din recurs, astfel cum au fost îndreptate şi completate, recurenţii-pârâţi arată următoarele:
Au calitatea de doctorand, respectiv student, la Universitatea L.B. din Sibiu, iar soţia recurentului M.R. este însărcinată în luna a 9-a. Prin returnarea în localitatea de domiciliu din Pakistan, sub învinuirea de a fi pregătit acte de terorism şi fiind declaraţi indezirabili în România, riscă: să fie condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea împreună cu membrii de familie; să suporte tratamente inumane şi degradante; să le fie interzisă exercitarea profesiei, astfel că nu vor găsi un loc de muncă şi vor ajunge la limita supravieţuirii; să nu îşi poată continua studiile; să fie izolaţi pe plan social de-a lungul mai multor generaţii.
Recurentul M.R. invocă dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, motivat de faptul că se află în România din data de 14 aprilie 2012 împreună cu soţia sa, care este însărcinată în luna a 9-a, dorinţa firească fiind aceea de a fi împreună ca familie cu atât mai mult cu cât urmează să devină părinţi.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenţii susţin că sentinţa atacată nu reprezintă un act de justiţie, întrucât, prin pronunţarea sentinţei la prima zi de înfăţişare, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, drept garantat şi cetăţenilor străini prin art. 18 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, recurenţii susţin că nu li s-a adus la cunoştinţă că au dreptul să fie asistaţi de un avocat şi le-a fost respinsă cererea de a fi apăraţi de un avocat din oficiu, ca tardivă, în condiţiile în care au aflat că trebuie să se prezinte la Curtea de Apel Bucureşti doar cu o zi înainte, la 4 decembrie 2012, iar despre cererea de declarare ca indezirabili au aflat în şedinţa camerei de consiliu din 5 decembrie 2012, când a fost pronunţată hotărârea.
Susţin recurenţii că au aflat foarte vag motivul pentru care au fost aduşi în faţa instanţei, iar menţiunile din practicaua sentinţei în sensul că ar fi declarat că au înţeles procedura se pot referi doar la faptul că au înţeles motivul pentru care dosarul a fost repartizat unui complet al cărui preşedinte deţine autorizaţie O.R.N.I.S.S.
Se arată că instanţa, cu încălcarea art. 85 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, a refuzat să le aducă la cunoştinţă faptele care stau la baza sesizării, cu motivarea că înscrisurile au caracter "strict secret", deşi la dosarul cauzei nu există o dovadă a clasificării şi a nivelului de clasificare, astfel că le-a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin faptul că accesul la justiţie a avut un caracter pur formal, au fost încălcate dreptul la un recurs efectiv şi dreptul la un proces echitabil, iar Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au încălcat dispoziţiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, întrucât, în pofida caracterului "strict secret de stat" al înscrisurilor şi informaţiilor, la data de 6 decembrie 2012 în presa scrisă şi audio-vizuală au fost expuse pe larg motivele declarării ca indezirabili.
Mai susţine recurenţii că au fost supuşi unui simulacru de proces, cu încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor garantate de art. 18 alin. (1) din Constituţie.
Totodată, recurenţii afirmă că scopul modurilor de declarare ca indezirabili, de luare în custodie şi de îndepărtare sub escortă de pe teritoriul României nu este legitim, iar măsurile respective nu sunt necesare într-o societate democratică şi nici proporţionale cu scopul declarat, deoarece nu au întreprins nicio acţiune prin care să fi încercat sau să fi intenţionat să atenteze la siguranţa naţională a României.
Recurenţii solicită a fi avută în vedere şi împrejurarea că protecţia persoanelor lor, prin prisma art. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar în cazul recurentului M.R. şi prin prisma art. 8 din Convenţie, prevalează necesitatea de ocrotire a siguranţei naţionale. În acest sens, recurenţii invocă şi dispoziţiile art. 15 parag. 2 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin prisma dispoziţiilor art. 3041 din C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea recurată este netemeinică.
Recurenţii susţin că au fost puşi în imposibilitate practică de a administra probe în apărare, deoarece instanţa de fond a refuzat să le aducă la cunoştinţă faptele pentru care au fost declaraţi indezirabili. Recurenţii semnalează faptul că în cuprinsul hotărârii recurate instanţa a reţinut "desfăşurarea de activităţi" de către intimaţi, în timp ce petentul în sesizare se referă la faptul că aceştia "intenţionează să desfăşoare activităţi".
Se invocă de către recurenţi şi încălcarea principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât instanţa a citat în mod greşit dispoziţiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 şi i-a găsit vinovaţi pentru fapte pe care nici autorul sesizării nu le-a invocat.
Prin completarea criticilor din recurs, recurenţii invocă incidenţa dispoziţiilor art. 5 pct. 2 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, susţinând că, în condiţiile în care nu le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile, atât privarea de libertate, în forma custodiei publice, cât şi declararea ca persoane indezirabile, sunt ilegale, abuzive şi disproporţionate în raport cu scopul urmărit.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. şi cu dispoziţiile art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin sentinţa ce formează obiectul recursului, în temeiul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, i-a declarat pe recurenţii-pârâţi persoane indezirabile pentru raţiuni de securitate naţională pe o perioadă de 15 ani şi a dispus luarea lor în custodie până la îndepărtarea de pe teritoriul României în temeiul art. 97 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă.
În motivarea sentinţei pronunţate, în raport cu dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, instanţa de fond a arătat că şi-a format convingerea în urma analizei datelor comunicate de Serviciul Român de Informaţii, clasificate secret de stat de nivel "strict secret".
În urma analizei documentelor clasificate, Înalta Curte reţine că instanţa de fond şi-a format o convingere temeinică în sensul că datele şi informaţiile cuprinse în documentele respective fac pe deplin dovada faptului că, în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-pârâţi, în sensul dispoziţiilor art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, există indicii temeinice că aceştia intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională. Împrejurarea că, în considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de fond a utilizat formularea "străinii desfăşoară activităţi ce sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională", fiind întemeiate criticile sub acest aspect cuprinse în cererea de recurs, nu poate conduce la pronunţarea unei alte soluţii, în cadrul controlului efectuat de instanţa de recurs în temeiul art. 3041 din C. proc. civ. De altfel, cu respectarea principiului disponibilităţii, prin hotărârea pronunţată şi în temeiul dispoziţiilor legale incidente ale O.U.G. nr. 194/2002, Curtea de apel a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost formulată. Pentru aceste motive, nu se poate reţine netemeinicia hotărârii ce formează obiectul recursului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia", motivele de fapt care au stat la baza formării convingerii instanţei de recurs în sensul temeiniciei soluţiei pronunţate de curtea de apel sunt supuse interdicţiei de menţionare în conţinutul hotărârii.
Apărările recurenţilor-pârâţi referitoare la conduita avută şi aprecierile de care se bucură în mediul universitar recurenţii-pârâţi nu pot fi primite şi nu răstoarnă convingerea instanţei formată în urma analizei documentelor clasificate, care conţin date necesare şi suficiente pentru a dovedi, în privinţa recurenţilor, existenţa indiciilor temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională.
Criticile concrete din recurs referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale şi a garanţiilor procedurale nu pot fi primite pentru argumentele expuse în cele ce urmează.
Măsurile de expulzare, luare în custodie şi îndepărtare sub escortă de pe teritoriul României a străinilor declaraţi indezirabili sunt legitime, fiind reglementată în dreptul intern prin dispoziţii cuprinse în Capitolul V - "Regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României" din O.U.G. nr. 194/2002, sunt necesare şi proporţionale raportat la faptul că instanţa de judecată a constatat că probatoriul administrat face pe deplin dovada că există indicii temeinice în sensul că recurenţii-pârâţi intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională.
În cauză, fiind derulată în privinţa recurenţilor-pârâţi procedura de expulzare reglementată de O.U.G. nr. 194/2002, sunt incidente, cu precădere, dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, conform cărora:
"1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său; şi
c) să ceară să fie reprezentată în acest scop în faţă autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională."
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "în caz de expulzare, în afară de protecţia ce le este oferită în special prin art. 3 şi 8 din Convenţie coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanţiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7", care "nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §44-45), recurenţii-pârâţi aflându-se în mod legal, la data declanşării procedurii de expulzare, pe teritoriul României. Nu sunt incidente speţei, dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece recurenţii-pârâţi nu au fost expulzaţi înainte de exercitarea drepturilor prevăzute de parag. 2 al articolului respectiv.
Cu referire la garanţiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa, următoarele:
- "cuvântul lege desemnează legea naţională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenţiei, nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci are legătură şi cu calitatea legii: el impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52);
- Constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, împrejurarea că persoanei care este subiect al procedurii de expulzare nu i se comunică actul emis de autorităţile competente împotriva sa şi nu i se aduce la cunoştinţă "nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §53; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Kaya împotriva României, cererea nr. 33.970/05, Hotărârea din 12 octombrie 2006, § 59; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Lupşa împotriva României, cererea nr. 10.337/04, Hotărârea din 8 iunie 2006, § 59).
În prezenta cauză, în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, recurenţilor-pârâţi li s-a adus la cunoştinţă actul de sesizare a instanţei şi le-a fost acordat "timpul necesar pentru ca, prin intermediul traducătorului, să poată lua cunoştinţă de cererea de chemare în judecată şi a înscrisurilor depuse în susţinerea acţiunii, astfel încât să cunoască motivul pentru care se află în faţa instanţei".
Este adevărat că recurenţilor-pârâţi nu le-au fost puse la dispoziţie înscrisurile cu caracter "strict secret" depuse la dosar şi aflate la dispoziţia instanţei.
Necomunicarea în mod direct şi concret a datelor conţinute de documentele clasificate secret de stat nivel "strict secret" puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii reprezintă o obligaţie legală impusă judecătorului, atât prin dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora "atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia", cât mai ales de dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Astfel, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate dispune în sensul că:
- "accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege" [art. 2 alin. (2)];
- "nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat şi sunt: [..]strict secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale" [art. 15 lit. f) teza a doua];
- "încălcarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz" [art. 39 alin. (1)];
- "persoanele încadrate în serviciile de informaţii şi siguranţă sau ale armatei, aflate în serviciul relaţiilor externe, precum şi cele special însărcinate cu protecţia informaţiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijenţă care au favorizat divulgarea ori scurgerea informaţiilor secrete, îşi pierd irevocabil calitatea" [art. 39 alin. (2)];
Or, în sensul dispoziţiile citate, judecătorul, luând act de informaţiile cuprinse în documentele clasificate depuse la dosar, este ţinut, de obligaţia de a nu divulga aspectele de care a luat cunoştinţă.
Respectarea garanţiei impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie în sensul asigurării protecţiei persoanei (subiect al procedurii de expulzare) împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52) este asigurată în cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenţei indiciilor "că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională" [în sensul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002] au avut posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de recurs, fiind asigurat pârâţilor un dublu grad de jurisdicţie în faţa unei "instanţe independente şi imparţiale" în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie.
A considera că aducerea la cunoştinţa persoanei, subiect al procedurii de expulzare, a motivelor care stau la baza expulzării sale presupune în mod neechivoc prezentarea directă, efectivă, concretă şi punctuală a indiciilor ce relevă intenţia de a desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, echivalează - în opinia instanţei, faţă de obligaţia ce îi incumbă de a nu devoala sau de a nu favoriza divulgarea de informaţii care ar putea produce daune grave securităţii naţionale - cu punerea în discuţie a noţiunii de securitate naţională şi a ansamblului de măsuri destinate protecţiei informaţiilor care se circumscriu acestei noţiuni.
Instanţa reţine că, în cadrul procedurii judiciare, au fost asigurate recurenţilor-pârâţi garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, întrucât le-a fost asigurată pe deplin şi efectiv posibilitatea reală de prezentare atât în faţa instanţei de fond, personal, cât şi în faţa instanţei de recurs, prin apărători aleşi, a motivelor care pledează împotriva expulzării lor; au avut acces în mod direct şi efectiv la examinarea cauzei în faţa unei instanţe independente şi imparţiale; au fost reprezentaţi în faţa instanţei de apărători aleşi.
Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs reţine că nu a existat, în sensul susţinerilor din recurs, o încălcare a dreptului la un recurs efectiv şi a dreptului de acces la justiţie, în raport cu art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ori a principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor garantate de art. 18 alin. (1) din Constituţie
Faptul că, ulterior pronunţării de către Curtea de apel a sentinţei, în presa scrisă şi audio-vizuală au fost expuse date care au stat la baza expulzării nu este de natură a conduce la concluzia încălcării dreptului de acces la justiţie ori a dreptului la un proces echitabil. Pentru aceleaşi argumente expuse anterior în sensul că în soluţionarea cauzei au fost asigurate garanţiile prevăzute de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor referitoare la caracterul formal al respectării dreptului de acces la justiţie.
Susţinerea recurenţilor referitoare la protecţia persoanelor, prin prisma prevederilor art. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, este neîntemeiată, atâta vreme cât riscul supunerii la tratamente inumane sau degradante în ţara în care vor fi expulzaţi nu a fost probat prin documente provenind de la autorităţile statale, ci doar a fost prezentat un raport al Consiliului Naţional Român pentru Refugiaţi, întocmit pe baza unor "informaţii publice, selectate şi traduse în urma căutării pe internet".
Este neîntemeiată şi susţinerea din recurs referitoare la situaţia recurentului M.R., prin prisma art. 8 din Convenţie, raportat la împrejurarea că soţia sa se află pe teritoriul României, este însărcinată în luna a 9-a şi este dependentă de bursa doctorală a recurentului respectiv. Deşi măsura expulzării recurentului-pârât M.R. reprezintă, în sensul art. 8 din Convenţie, o ingerinţă în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii de familiei, instanţa consideră că este o măsură care, în sensul argumentelor prezentate anterior, este conformă cu cerinţele prevăzute de art. 8 parag. 2 din Convenţie, fiind prevăzută de lege şi necesară pentru securitatea naţională.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare al pârâţilor în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte reţine că pârâţii au avut posibilitatea să prezinte personal argumentele care pledează împotriva expulzării, fiindu-le asigurat şi exerciţiul efectiv al dreptului de a vorbi în limba ţării de origine, prin intermediul interpretului autorizat. Totodată, se constată că în mod legal Curtea de apel a respins, ca tardivă, cererea recurenţilor de a beneficia de un apărător din oficiu, atâta timp cât cererea a fost formulată în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, iar nu anterior acordării cuvântului în dezbatere. În plus, în faţa instanţei de recurs, recurenţii-pârâţi au fost asistaţi de apărători aleşi şi au fost în măsură să formuleze toate apărările în susţinerea cauzei lor. În consecinţă, nu se poate reţine că a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Criticile din recurs referitoare la faptul că, în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa a reţinut "desfăşurarea de activităţi", în timp ce sesizarea parchetului se referă la "intenţia de desfăşurare a unor asemenea activităţi", precum şi la faptul că instanţa de fond a citat în mod greşit dispoziţiile art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991 nu sunt de natură a înfrânge legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de apel.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi M.R. şi M.A. împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Dată fiind soluţia instanţei cu privire la cererea de recurs, cererea de suspendare a executării sentinţei recurate rămâne fără obiect şi urmează a fi respinsă, ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.R. şi M.A. împotriva Sentinţei civile nr. 6906 din 5 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea recurenţilor-pârâţi de suspendare a executării sentinţei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 decembrie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 544/2012. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 550/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
