ICCJ. Decizia nr. 789/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 789/2012
Dosar nr.970/39/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, reclamanţii G.F., T.I., T.P. şi M.M., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Botoşani, obligarea acesteia la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 în calitate de persoane persecutate din motive etnice.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Botoşani a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, precizând că reclamanţii nu au făcut dovada persecuţiei.
Prin Sentinţa nr. 140 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii G.F., T.I., T.P., M.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Botoşani.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Hotărârile nr. 2179 din 8 noiembrie 2010, nr. 2181 din 8 noiembrie 2010, nr. 2180 din 8 noiembrie 2010, nr. 2182 din 8 noiembrie 2010, pârâta a respins cererile reclamanţilor prin care solicitau stabilirea calităţii de beneficiar al OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu motivarea că nu există probe suficiente care să ateste persecuţia din motive etnice suferite de către aceştia.
S-a mai reţinut în considerentele sentinţei atacate că potrivit înscrisurilor eliberate de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Dâmboviţa, tatăl numitei G.F., T.I., în anul 1943 a fost detaşat în interes de serviciu din localitatea de domiciliu în altă localitate unde există un număr mai mic de persoane care practicau aceeaşi meserie - culegător la tipografie.
Prin urmare, judecătorul fondului, având în vedere prevederile art. 4 alin. (2) din HG nr. 127/2002 coroborate cu cele ale art. 61 din Legea nr. 189/2000, a constatat că în situaţia de faţă există acte oficiale, fără ca ele să justifice însă solicitarea reclamantei G.F. de a administra proba testimonială.
Cu privire la ceilalţi reclamanţi, prima instanţă a constatat, deşi aceştia au solicitat aceleaşi drepturi ca şi G.F., în calitate de descendenţi ai lui T.I., actele de stare civilă depuse la dosar nu demonstrează că au aceeaşi calitate, întrucât pentru toţi, la rubrica tatălui figurează T.J.
3. Recursul exercitat de reclamanţi
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii G.F., T.I., T.P., M.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, recurenţii - reclamanţi au arătat că instanţa de fond nu a luat în considerare nici martorii propuşi şi nici actele depuse atât de reclamanţi, cât şi de Arhivele Naţionale Târgovişte prin care se face dovada că T.I. împreună cu toată familia a fost evacuat în luna martie 1944 din Dorohoi în Găeşti judeţul Dâmboviţa.
Mai susţin recurenţii că în hotărârea emisă de pârâtă prin care li s-au respins cererile, se face referire la un singur act eliberat de Arhivele Naţionale Târgovişte pe anul 1943, act ce reprezintă „tabloul cuprinzând prinosul de funcţionari ce nu au putut fi încadraţi sau utilizaţi în jud. Dâmboviţa, din jud. Dorohoi".
În opinia recurenţilor, acest act reprezintă dovada faptului că T.I. nu a lucrat în 1943 în jud. Dâmboviţa şi că nici nu avea cum să fie detaşat în anul 1943 în interes de serviciu în altă localitate decât cea de domiciliu, unde exista un număr mai de persoane care practicau aceeaşi meserie.
Recurenţii mai arată că instanţa de fond, în mod greşit a respins acţiunea pentru T.I., T.P., M.M. pe motiv că în actele de stare civilă la prenumele tatălui apare J., în loc de I., având în vedere că la dosarul cauzei există declaraţii notariale ale martorilor care au confirmat I.T. este una şi aceeaşi persoană cu J.T.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţii-reclamanţi şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanţii G.F., T.I., T.P. şi M.M. au investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat anularea Hotărârilor nr. 2179 din 08 noiembrie 2010, nr. 2181 din 08 noiembrie 2010, nr. 2180 din 08 noiembrie 2010, nr. 2181 din 08 noiembrie 2010, recunoaşterea calităţii de beneficiari al prevederilor Legii nr. 189/2000 şi acordarea drepturilor cuvenite.
Prima instanţă a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor, reţinând, în mod corect, atât faptul că reclamanta G.F. nu a făcut dovada unei persecuţii din motive etnice, cât şi faptul că actele de stare civilă depuse de ceilalţi reclamanţi nu demonstrează că au acelaşi descendent cu G.F.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, în conformitate cu art. 61 din acelaşi act normativ, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, era necesar, ca recurenţii-reclamanţi să dovedească cu acte că au fost nevoiţi să se refugieze împreună cu familia din localitatea de domiciliu în altă localitate, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Din analiza Extraselor nr. 1054 din 26 ianuarie 2003 şi 1054 din 05 noiembrie 2003 emise de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Dâmboviţa, rezultă că T.I. - tatăl reclamantei G.F., s-a aflat în localitatea Găeşti, jud. Dâmboviţa în interes de serviciu, având meseria de culegător la tipografie.
În lipsa unor acte oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamanţii au depus la dosarul cauzei declaraţiile notariale a martorilor C.D. - beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, prin Hotărârea nr. 2124/2010 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Botoşani şi P.V., din cuprinsul cărora rezultă că, în perioada cuprinsă între sfârşitul lunii martie 1944 - aprilie 1945, G.F., T.I., T.P. şi M.M., împreună cu părinţii "s-au fost refugiat, din localitatea Dorohoi în localitatea Găeşti, judeţul Dâmboviţa".
În mod corect a apreciat Curtea de Apel Suceava că simpla susţinere din partea martorilor, că au cunoscut familia T. şi că au cunoştinţă de faptul că reclamanţii împreună cu părinţii lor, s-au refugiat la sfârşitul lunii martie 1944 în localitatea Găeşti, jud. Dâmboviţa, în condiţiile în care în situaţia de faţă există acte oficiale fără ca ele să justifice solicitarea reclamanţilor, nu este suficientă pentru a forma convingerea instanţei.
De asemenea, Înalta Curte constă, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, că reclamanţii T.I., T.P. şi M.M., deşi au susţinut că şi ei sunt descendenţii lui T.I., nu au demonstrat această calitate, întrucât în certificatul de naştere, pentru toţi figurează T.J. la rubrica tatălui, nefiind dovedită identitatea dintre T.I. şi T.J.
Cum din declaraţiile martorilor şi extrasele depuse, nu rezultă refugiul reclamanţilor, Înalta Curte apreciază că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada susţinerilor lor, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existenţa unor acte, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere considerentele menţionate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de G.F., T.I., T.P., M.M. împotriva Sentinţei nr. 140 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 785/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 790/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
