ICCJ. Decizia nr. 777/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 777/2012
Dosar nr.1828/33/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta SC C.F. SA Cluj prin lichidator judiciar C.I.T. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a solicitat obligarea acestuia să elibereze în favoarea SC C.F. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Cluj-Napoca, str. T., nr. 204, jud. Cluj potrivit prevederilor HG nr. 834/1991.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a întocmit documentaţia în conformitate cu HG nr. 834/1991, pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu prin parcurgerea tuturor etapelor şi, deşi ulterior, prin Adresa nr. 3874 din 09 martie 2010 a răspuns solicitărilor pârâtului, comunicându-i diferite informaţii referitoare la SC C.F. SA, nici până în prezent acesta nu a înţeles să răspundă solicitării sale.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a solicitat respingerea acţiunii, arătând în primul rând, că pretenţiile formulate au rămas fără obiect, iar în al doilea rând că petenta, aflată în procedură de faliment, nu justifică utilitatea terenului pentru realizarea obiectului său de activitate, considerente pentru care apreciază că nu poate fi obligat la eliberarea actului ce face obiectul litigiului.
Prin Sentinţa nr. 177 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. C.F. SA Cluj prin lichidator judiciar C.I.T. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia invocată de pârât nu poate fi reţinută şi, mai mult decât atât, este discutabil în ce măsură considerentele invocate în susţinerea acesteia sunt de natură să ducă la concluzia că, în esenţă, este vorba despre un incident cu efect dirimant, şi nu despre poziţia pe care pârâtul o adoptă pe fondul cauzei.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că prin HG nr. 834/1991, legiuitorul a stipulat, în mod explicit, care sunt condiţiile în care se determină terenurile pentru care urmează a se obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în cauză nefiind contestat faptul că reclamanta îndeplineşte toate celelalte cerinţe, disputa fiind generată doar de împrejurarea dacă terenul în litigiu poate fi considerat ca fiind necesar în vederea desfăşurării activităţii petentei.
Prin urmare, prima instanţă a constatat că apărările formulate de către reclamantă nu sunt de natură să contrazică susţinerile pertinente ale pârâtului, potrivit cărora nu mai este posibilă reintegrarea în circuitul comercial al unei societăţi care a intrat în faliment, conform prevederilor art. 3 pct. 23 şi art. 132 din Legea nr. 85/2006.
Din analiza dispoziţiilor art. 3 şi art. 132 din Legea nr. 85/2006, instanţa de fond a constatat că rezultă în mod clar că nu se mai poate discuta despre o "supravieţuire" a persoanei juridice, chiar dacă ar rezulta sume reziduale în urma derulării procedurii şi valorificării activului, acestea ar reveni asociaţilor/acţionarilor, neputând fi utilizate în maniera preconizată de către petentă.
Cu referire la hotărârea judecătorească depusă la dosar, prin care a fost dispusă intrarea reclamantei în procedura de faliment, instanţa de fond a reţinut că, deşi nu poate fi negat faptul că ar fi în interesul masei credale ca bunurile societăţii să fie valorificate, într-o procedură clară şi previzibilă, sub controlul judecătorului sindic, în comparaţie cu cea prevăzută de art. 4 din HG nr. 834/1991, în condiţiile în care creditorul majoritar este D.G.F.P. Cluj, totuşi, toate aceste aspecte nu sunt de natură să ducă la o concluzie contrară, prin raportare la împrejurarea că este vorba despre texte imperative, cu caracter special, în baza cărora trebuie evaluată situaţia prezentă şi viitoare a reclamantei.
A mai reţinut prima instanţă că deşi reclamanta afirmă că refuzul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate se constituie într-o restrângere de drepturi inadmisibilă în lipsa unei stipulaţii legale exprese, totuşi aceasta omite să amintească faptul că această situaţie este imputabilă exclusiv organelor de conducere ale reclamantei, care, deşi au avut la dispoziţie un interval de circa 20 de ani, nu au luat măsuri în sensul reglementării situaţiei patrimoniale ale societăţii, inclusiv prin solicitarea de emitere a actului ce face obiectul acţiunii.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 177 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta SC C.F. SA Cluj prin lichidator judiciar C.I.T. SPRL, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta menţionează că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 din HG nr. 834/1991, în sensul că pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este obligatoriu ca terenul să fie necesar desfăşurării obiectului de activitate al societăţii la data solicitării certificatului, deşi această cerinţă se impunea a fi îndeplinită la data înfiinţării societăţii comerciale cu capital de stat şi nu neapărat la data solicitării emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a terenului menţionat în cauză.
În opinia recurentei, interdicţia în sensul obţinerii titlului de proprietate echivalează cu o restrângere de drepturi ce ar trebui să fie reglementată în mod expres şi nu să reiasă dintr-o interpretare forţată a textelor de lege.
Se mai menţionează şi faptul că deşi societatea se află în lichidare judiciară, este posibilă reintegrarea acesteia în circuitul civil şi continuarea obiectului de activitate în măsura în care datoriile acesteia sunt acoperite din patrimoniu, astfel că lichidarea judiciară nu are drept consecinţă automată radierea societăţii şi ieşirea din circuitul civil.
De asemenea, se mai susţine că există şi avantaje chiar şi în ipoteza în care valorificarea terenului în litigiu nu ar duce la acoperirea în întregime a pasivului SC "C.F." SA, constând în faptul că D.G.F.P. îşi va recupera cu prioritate creanţa, sumele mergând la bugetul naţional, însă dacă terenul rămâne nevalorificat este posibil să ajungă în proprietatea unor persoane interpuse, fapt care va duce indirect la prejudicierea Statului Român.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de motivele invocate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii" este nefondat.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nu există un refuz nejustificat al autorităţii pârâte în ceea ce priveşte emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate solicitat în cauza dedusă judecăţii întrucât nu s-a dovedit că este întrunită condiţia referitoare la necesitatea terenului pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 din HG nr. 834/1991, cât şi cele ale Legii nr. 15/1990, adoptate cu intenţia transformării fostelor unităţi economice de stat în societăţi comerciale viabile care să contribuie la realizarea unei economii de piaţă.
De asemenea, necontestat este faptul că recurenta se află în procedura insolvenţei judiciare, conform Legii nr. 85/2006.
Problema de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei deduse judecăţii, este aceea dacă recurenta, aflată în procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2006, îndeplineşte condiţiile pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul situat în Cluj-Napoca str. T. nr. 204 judeţul Cluj, potrivit prevederilor HG nr. 834/1991.
Potrivit art. 1 din HG nr. 834/1991, "Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin Decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea administrativă publică judeţeană".
Conform art. 5 din acelaşi act normativ "Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară".
Din cuprinsul dispoziţiilor menţionate anterior, rezultă că se va elibera certificat de atestare a dreptului de proprietate în scopul desfăşurării activităţii societăţii conform obiectului de activitate şi nicidecum pentru îndestularea creditorilor din procedura falimentului, astfel că susţinerile recurentei sunt nefondate.
De asemenea, critica ce vizează faptul că această cerinţă se impunea a fi îndeplinită la data înfiinţării societăţii comerciale cu capital de stat şi nu neapărat la data solicitării emiterii certificatului în cauză, nu are acoperire legală, fiind contrară scopului adoptării HG nr. 834/1991, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Susţinerile recurentei în sensul că îndeplineşte această cerinţă sunt nefondate cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 47 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, "De la data intrării în faliment debitorul va putea desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării", fiind necontestat faptul că în prezent recurenta nu mai desfăşoară activitate conform obiectului său de activitate.
În consecinţă, terenul în cauză nu este necesar desfăşurării activităţii societăţii solicitante, în cauza de faţă nejustificându-se eliberarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate în raport cu prevederile legale. Situaţiile menţionate de recurentă ca posibile argumente în favoarea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul menţionat nu pot fi reţinute ca reprezentând o justificare temeinică şi legală care să conducă la admiterea acţiunii.
Faţă de toate considerentele expuse, se apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041 C. proc. civ.
Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de SC C.F. SA Cluj prin lichidator judiciar C.I.T. SPRL împotriva Sentinţei nr. 177 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 773/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 784/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
