ICCJ. Decizia nr. 799/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Suspendare executare act administrativ. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 799/2012
Dosar nr.10629/62/2011
Şedinţa de la 16 februarie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, reclamanta Direcţia de Servicii Sociale - Centrul pentru Persoane fără adăpost Braşov a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităţilor administrativ teritoriale, anularea Încheierii nr. VT/168 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul pârâtei şi pe cale de consecinţă admiterea contestaţiei înregistrată la Camera de Conturi Braşov sub nr. 2195 din 15 decembrie 2010, anularea măsurilor dispuse la pct. 2 din Decizia nr. 51 din 30 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Braşov.
De asemenea, reclamanta a formulat şi cerere de suspendare a încheierii în condiţiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că Decizia nr. 51 din 30 noiembrie 2010 a fost emisă în baza Procesului-verbal de constatare nr 1441/54 din 02 august 2010 cu privire la stabilirea ca prejudiciu a drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă, în sumă egală cu un salariu de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, drepturi în natură reprezentând o masă caldă pe zi efectiv lucrată, în cuantum de 13 RON/zi/salariat.
Prin Sentinţa nr. 148/F din 10 august 2011, Curtea de Apel Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Direcţia de Servicii Sociale - Centrul pentru Persoane fără Adăpost şi pe pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul de Coordonare a Verificării Bugetelor Unităţilor Administrativ Teritoriale, în favoarea Tribunalului Braşov, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Braşov a reţinut, în esenţă, că potrivit pct. 229 al Hotărârii Curţii de Conturi a României nr. 130/2010 „cauzele aflate pe rolul instanţelor la data publicării prezentului regulament în M. Of. al României, Partea I, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanţei", însă aceste dispoziţii nu acoperă şi situaţia actelor întocmite de Curtea de Conturi sau de Camerele de Conturi judeţene atacate înainte de publicarea noului regulament şi în privinţa cărora sesizarea instanţei a avut loc după publicarea noului regulament.
În acest context, Curtea de Apel reţinând că, în cauză este vorba de acte emise în baza unui Regulament privind şi valorificarea actelor rezultate din activităţile specifice Curţii de Conturi a României, a constatat că potrivit pct. 108 din Hotărârea 1/2009, în cazul încheierii emise la nivelul camerelor de conturi, sesizarea instanţei se dispune la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalelor.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal sub nr. 10629/62/2011.
Prin Sentinţa nr. 5369 din 6 decembrie 2011, Tribunalul Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa regulatorul de competenţă.
A reţinut Tribunalul Braşov că acţiunea promovată de către reclamanta Direcţia de Servicii Sociale - Centrul pentru persoane fără adăpost Braşov are ca obiect anularea Încheierii nr. VI/168 din data de 20 aprilie 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României şi anularea parţială a deciziei nr. 51 din 30 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Braşov, iar conform pct. 228 ale Hotărârii nr. 130/2010 (care a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2011) „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ.
S-a mai reţinut că pct. 228 din Hotărârea nr. 130/2010 nu distinge în ceea ce priveşte încheierile emise de Curtea de Conturi în funcţie de momentul la care a fost efectuat şi finalizat controlul unităţilor descentralizate ale acestui organ de control, norma determinând competenţa numai după raportare la data emiterii încheierii contestate.
Concluzionând, Tribunalul Braşov a constatat că nu se poate reţine incidenţa, în cauză, nici a incidenţei pct. 539 din Hotărârea nr. 130/2010, avut în vedere de Curtea de Apel Braşov, deoarece din interpretarea literală a acestei norme rezultă că aceasta se aplică numai „acţiunilor de control/audit" efectuate de unităţile descentralizate ale Curţii de Conturi şi care erau în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a regulamentului actual şi nu modului de determinare a competenţei instanţelor de judecată.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Braşov a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea măsurilor dispuse la pct. 2 din Decizia Camerei de Conturi Constanta nr. 51 din 30 octombrie 2011, anularea Încheierii nr. VI/168 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României emisă în soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei menţionate anterior, precum şi suspendarea Încheierii nr. VI/168 din 20 aprilie 2011.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin Decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este Decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr. 112/2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze.
Cum în cauză, contestaţia împotriva Deciziei nr. 51 din 30 noiembrie 2010 a Camerei de Conturi Braşov a fost respinsă prin Încheierea nr. VI/168 din 20 aprilie 2011, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse şi în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Direcţia de Servicii Sociale - Centrul pentru Persoane fără Adăpost Braşov şi pe pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul de Coordonare a Verificării Bugetelor Unităţilor Administrativ Teritoriale, în favoarea Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 792/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 8/2012. Contencios → |
|---|
