ICCJ. Decizia nr. 943/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1.Circumstanțele cauzei.
Soluțiile pronunțate de instanțele aflate în conflict
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a reclamanții T.H., T.T., M.M., S.P., T.D. și V.H. au solicitau ca în contradictoriu cu pârâta ANRP - Serviciul de aplicare a Legii nr. 9/1998, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 73.381 de RON, reprezentând a doua tranșă din compensațiile bănești acordate prin Hotărârea 324 din 31 ianuarie 2002 a Comisiei Județene Tulcea, actualizată cu indicele de inflație a prețurilor de consum începând cu data de 30 iulie 2007, până la data plății efective și integrale.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin respectiva hotărâre le-au fost acordate compensații bănești în valoare de 122.307,54 RON, hotărârea fiind validată prin Ordinul nr. 4444 din 30 iulie 2007 emis de șeful Cancelariei Primului Ministru. Au mai precizat reclamanții că prima tranșă le-a fost achitată în anul 2008, însă au trecut trei ani și nu au primit și diferența de bani.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 9/1998 și art. 5 din H.G. nr. 286/2004.
Prin Sentința civilă nr. 3254 din 06 octombrie 2011 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 potrivit cărora hotărârile comisie centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
A apreciat instanța că, deși nu se contestă hotărârea comisiei centrale, ci se solicită obligarea la plata celei de a doua tranșe din compensațiile acordate și validate, cauza nu poate fi soluționată decât potrivit normelor de competență imperative menționate în textul legal precizat anterior, adică de instanța de la domiciliul reclamanților, situat în comuna Cerna, județul Tulcea.
învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Tulcea, secția civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 4762 din 22 noiembrie 2011, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Totodată, a constatat existența unui conflict negativ de competență și a sesizat instanța competentă să soluționeze conflictul intervenit în soluționarea litigiului dedus judecății.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență că în prezenta cauză competența teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, așa cum s-a reținut în Sentința civilă nr. 3254 din 06 octombrie 2011 a Tribunalului București, ci potrivit normelor de drept comun referitoare la competența teritorială.
Astfel, s-a apreciat că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 vizează exclusiv contestațiile formulate împotriva hotărârilor comisiei centrale, or prezenta cauză nu are ca obiect o asemenea contestație ci se referă la pretențiile bănești formulate de către reclamanți împotriva pârâtei. Acest aspect este real, însă nu are relevanță pentru stabilirea competenței teritoriale în prezenta speță, cât timp obiectul acțiunii reclamanților nu se circumscrie ipotezei avută în vedere de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.
Prin urmare, instanța a considerat că în prezenta speță au aplicabilitate normele de competență teritorială de drept comun, și anume art. 8 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia cererile îndreptate împotriva statului, așa cum este cazul în prezenta speță, se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul.
S-a mai apreciat că deși textul prevede o competență teritorială alternativă, opțiunea între instanțele deopotrivă competente aparține exclusiv reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ., situație în care instanța inițial învestită - Tribunalul București - trebuia să soluționeze pe fond prezenta cauză, cât timp aceasta a fost opțiunea reclamanților.
2. Stabilirea instanței competente să soluționeze cauza de față
în baza art. 20 alin. (1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., înalta Curte constată că soluționarea prezentului conflict negativ de competență se face în favoarea Tribunalului Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare.
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâtei ANRP - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 la plata sumei de 73.381 RON, actualizată cu rata inflație, reprezentând cea de-a doua tranșe de 60% din suma totală de 122.307,54 RON cuvenită reclamanților cu titlu de compensații bănești, în baza Hotărârii nr. 324 din 31 ianuarie 2002 emisă de Comisia Județeană Tulcea pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și validată prin Ordinul nr. 4444 din 30 iulie 2007 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru.
Prin urmare, este vorba despre o acțiune generată de neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ, emis în procedura reglementată de Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940, respectiv ale normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ aprobate prin H.G. nr. 753/1998, ipoteză asimilată refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, "hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul".
Ordinul nr. 4444/2007 de validare a Hotărârii Comisiei Județene Tulcea nr. 324/2002 prin care au fost acordate reclamanților compensații bănești în cuantum de 122.307,54 RON a fost emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru, în temeiul art. 30 din O.G. nr. 94/2004.
Potrivit art. 31 din O.G. nr. 94/2004, " actele Cancelariei Primului Ministru sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului, în raza căruia domiciliază solicitantul"
în altă ordine de idei, trebuie precizat că potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificările și completările ulterioare, “ se înființează Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, prin preluarea activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, structura fără personalitate juridică din cadrul Cancelariei Primului Ministru, care se desființează.
La art. 6 alin. (7) din aceeași ordonanță se prevede că: "prin decizie, vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor județene, respectiv ale comisiei municipiului București. (_).
Deciziile de plata prin care se modifică hotărârile inițiale, deciziile de invalidare și cele prin care se soluționează contestațiile se comunica beneficiarilor și pot fi atacate în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul."
Din interpretarea acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative tipice sau asimilate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul, fiind vorba de o competență specială, reglementată de norme imperative, atât în etapa stabilirii dreptului cât și în etapa efectuării plăților.
în litigiul de față, suntem în prezența unei acțiuni generată de neplata unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ, având drept temei juridic Legea nr. 9/1998.
Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998.
Ca atare, instanța de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de competență teritorială de drept comun, respectiv art. 8 alin. (1) C. proc. civ.
Chiar dacă reclamanții nu contestă hotărârea comisiei județene, înalta Curte apreciază că pentru rațiuni de simetrie juridică, instanța competentă teritorial să stabilească legalitatea actului administrativ are și competența de a cenzura actele administrative asimilate - atât refuzul de emitere a acestuia, cât și refuzul de executare.
Față de cele ce preced, înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței de contencios administrativ a tribunalului de la domiciliul reclamanților, respectiv Tribunalul Tulcea, secția de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 956/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 930/2012. Contencios → |
|---|
