ICCJ. Decizia nr. 954/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 954/2012
Dosar nr.41268/3/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii M.M.R.E., M.M.R., K.M.N. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor:
- constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru cota pe care o au din imobilul situat în Bucureşti, str. F. nr. 29, sector 3 (fost str. C. nr. 29, fost str. C. nr. 45) compus din teren în suprafaţă totală de 291 mp (256 mp pe str. C., 35 mp pe str. S.) şi construcţia ridicată pe acesta alcătuită din prăvălie şi accesorii, imobil preluat abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001;
- în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar şi Instituţia Prefectului, constatarea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota pe care o au din imobilul anterior menţionat (teren şi construcţie), imobil ce nu poate fi restituit în natură, la valoarea stabilită prin expertiza realizată conform standardelor internaţionale de evaluare;
- în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de titlu de despăgubire la valoarea stabilită prin raportul de expertiză, iar, în subsidiar, obligarea Comisiei Centrale să emită titlul de despăgubire.
La data de 14 decembrie 2010, reclamanţii au formulat cerere precizatoare prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Municipiului Bucureşti, prin Primar şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, precum şi obligarea pârâtului Statul Român prin CCSD la emiterea titlului de despăgubire cu privire la imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. F. nr. 29, sector 3, la valoarea care va fi stabilită prin expertiza realizată conform standardelor internaţionale de evaluare şi obligarea pârâtului la plata unor penalităţi de 1.000 RON/zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii în termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia.
Prin încheierea pronunţată de instanţă la aceeaşi dată, cererea reclamanţilor de introducere în cauză a Municipiului Bucureşti, prin Primar şi a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti a fost respinsă pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii.
Prin Sentinţa civilă nr. 2441 din 29 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.M.R.E., M.M.R., şi K.M.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat la data de 17 februarie 2011, întâmpinare la cererea precizatoare, prin care a invocat pe cale de excepţie, excepţia inadmisibilităţii stabilirii cuantumului despăgubirilor şi excepţia prematurităţii emiterii titlului de despăgubire şi pe cale de consecinţă, respingerea cererii ca fiind prematur formulată.
Cu privire la excepţiile invocate, Curtea de Apel a constatat că s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii pe motiv că autoritatea publică pârâtă nu poate fi obligată să emită actele date în competenţa sa prin Legea nr. 247/2005, cât timp dosarul nu a ajuns la această autoritate.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul K.M.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 81/2007, notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 se predau Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor autorităţilor administrative locale.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 stabileşte un termen de 60 de zile pentru soluţionarea notificării.
Comisia Centrală este autoritate administrativă care are obligaţia de a soluţiona cererile cu care este învestită conform normelor şi termenelor din dreptul comun, în lipsa altor prevederi.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare şi implicit a Comisiei Centrale pentru o perioadă îndelungată echivalează cu refuzul restituirii şi acordării măsurilor reparatorii în echivalent, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, atât art. 21 din Constituţia României, cât şi art. 6 din CEDO prevăd obligativitatea asigurării liberului acces la justiţie, precum şi soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil.
Se mai arată că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia XX/2007, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la posibilitatea instanţei de a soluţiona, pe fond, notificările formulate de persoanele îndreptăţite, iar pentru identitate de raţiune se aplică şi în cazul acordării titlului de despăgubire de către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
Cum pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor legale, revine instanţei judecătoreşti rolul de a obliga pârâţii la respectarea legii şi la recunoaşterea dreptului pretins.
Recurentul mai susţine că prin prezenta cerere s-a solicitat obligarea Statului Roman prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la emiterea titlurilor de despăgubire potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 81/2007.
În cazul în care imobilele nu mai pot fi restituite în natură, se înţelege în mod clar solicitarea persoanelor îndreptăţite la emiterea titlului de despăgubire.
Recurentul a mai arătat că cererea este perfect admisibilă, urmărind obţinerea titlului de despăgubire pentru imobilul preluat abuziv de stat şi convertirea acestuia în titluri de plată şi/sau în acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente.
Prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât şi înfiinţarea unei entităţi, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuţii în privinţa emiterii deciziilor conţinând titlurile de despăgubire.
Procedura administrativă prevăzută de actul normativ amintit presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor, aceasta etapă fiind prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) Capitolul V, Titlul VII, modificat şi completat prin O.U.G nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării şi etapa evaluării, etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlul în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G nr. 81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V1, Secţiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".
Pe cale de consecinţă, parcurgerea etapelor enunţate mai sus implică soluţionarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării/unitatea deţinătoare, iar ulterior finalizării procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor însoţite de întreaga documentaţie ce a stat la baza adoptării lor, vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că în cauza dedusă judecăţii, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, întrucât notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată printr-o dispoziţie motivată, care să fie emisă de unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, şi astfel nu se poate declanşa şi urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite Decizia conţinând titlul de despăgubire.
Aşadar, Decizia conţinând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai după finalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi după urmarea procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În privinţa deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care fac referire reclamanţii, instanţa apreciază că această decizie se referă la litigiile rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi nu la cauzele referitoare la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi, prin urmare, acestea nu prezintă relevanţă în soluţionarea pricinii de faţă.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, o notificare depusă la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, strada F. nr. 29, sector 3, imobil ce a aparţinut autorului lor, D.M.
Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificării, nu a emis o dispoziţie motivată prin care să le fie recunoscut dreptul la măsuri reparatorii reclamanţilor.
În situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură se vor acorda măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1), (2), (3) şi (4) din actul normativ amintit.
Potrivit art. 1, alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii, se acordă prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
De asemenea şi măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, se propun a fi acordate prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Prin urmare, pentru finalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, primarul trebuie să emită o dispoziţie prin care să le fie recunoscut reclamanţilor dreptul la măsuri reparatorii.
Or, în cauza de faţă, o asemenea dispoziţie nu a fost emisă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt netemeinice şi nelegale, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de K.M.N., împotriva Sentinţei civile nr. 2441 din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 953/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 955/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
