ICCJ. Decizia nr. 952/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 952/2012
Dosar nr.738/42/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Dâmboviţa în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi a Judeţului Dâmboviţa a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 20 din 26 mai 2011 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Dâmboviţa şi a Încheierii nr. 45 din 25 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Prin Încheierea din 24 noiembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României, şi Camera de Conturi a Judeţului Dâmboviţa, a dispus suspendarea Deciziei nr. 20 din 26 mai 2011 a Camerei de Conturi a Judeţului Dâmboviţa şi a Încheierii nr. 45 din 25 iulie 2011 a Curţii de Conturi a României, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că auditorul public extern din cadrul Curţii de Conturi a României, Camera de Conturi a Judeţului Dâmboviţa, în temeiul Legii nr. 94/1992, republicată, şi a delegaţiei nr. 747 din 01 aprilie 2011, a efectuat în perioada 01 aprilie - 29 aprilie 2011, acţiunea "auditul performanţei privind implementarea, administrarea şi gestionarea programului de identificare şi înregistrare a animalelor şi a utilizării bazei de date în acordarea subvenţiilor şi a altor forme de sprijin din partea statului pe anul 2010 - cod acţiune 4032".
Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Dâmboviţa, prin Decizia nr. 20 din 26 mai 2011 a constatat şi reţinut o serie de nereguli, obligând instituţia reclamantă să întreprindă măsuri constând în identificarea disfuncţionalităţilor în activitatea de control intern care au permis prejudicierea bugetului de stat prin aprobarea şi avizarea la plată a unor cereri de solicitare a primelor pe exploataţie (specia bovine), fără o verificare corespunzătoare a veridicităţii declaraţiilor pe proprie răspundere referitoare la datoriile restante faţă de bugetul de stat şi/sau bugetul local la data limită de depunere a cererilor.
Împotriva actelor administrative s-a formulat de către reclamantă contestaţie în temeiul prevederilor art. 35 din Legea 94/1992, republicată, raportat la art. 92 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, coroborat cu art. 7 din Legea 554/2004, privind contenciosul administrativ.
Instanţa de fond a mai reţinut că în ceea ce priveşte condiţiile de formă, acestea sunt îndeplinite prin depunerea contestaţiei la organul emitent a actelor contestate.
De asemenea şi condiţiile de fond, privind cazul bine justificat şi paguba iminentă, au fost considerate ca fiind îndeplinite.
Obligaţiile stabilite în sarcina reclamantei s-au bazat pe interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 94/1992, republicată, raportat la art. 92 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, care urmează a fi lămurită cu ocazia soluţionării cauzei pe fond.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele ale art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
În cauza de faţă este vorba de măsuri prin care se urmăreşte înlăturarea unor nereguli de către entitatea controlată, care nu pot justifica o acţiune de suspendare.
Pentru ca o acţiune în suspendare să fie admisibilă este necesar să existe riscul producerii unui prejudiciu în sensul în care această noţiune este definită de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Un act administrativ prin care se recomandă stabilirea întinderii prejudiciului, în niciun caz nu poate să reprezinte o pagubă iminentă.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că Decizia atacată a fost emisă în urma efectuării unui control prin care s-a propus înlăturarea unor nereguli constatate la reclamantă, în calitate de entitate controlată.
Prin urmare, acţiunea reclamantei este inadmisibilă şi nu poate fi suspendată executarea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 20/2011, emisă de Camera de Conturi Dâmboviţa.
În doctrină se apreciază că instanţa care este chemată să decidă măsuri de protecţie provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente. Asemenea măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi în cazul în care există argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea actului administrativ.
Textul de lege cere reclamantului ca pe lângă "iminenţa pagubei să înfăţişeze instanţei şi alte împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, împrejurări care să fie de natură a argumenta faptul că este vorba de "un caz bine justificat".
Legea prevede că suspendarea se poate cere "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente".
Acestea sunt, aşa cum s-a conturat în doctrină, dar şi în practică, două condiţii care trebuie îndeplinite în mod cumulativ.
Actul administrativ, după cum se cunoaşte, se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi pe prezumţia de.
De aici, rezultă principiul executării din oficiu (execuţie ex officio), întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Tocmai de aceea, suspendarea actelor administrative este considerată ca o situaţie de excepţie.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
I. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare
Pentru a analiza excepţia inadmisibilităţii astfel cum a fost invocată, Înalta Curte va avea în vedere faptul că este învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ individual, în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond."
Din interpretarea logico-juridică a textelor de lege în temeiul cărora a fost formulată cererea, rezultă că singura condiţie de admisibilitate, impusă de legiuitor pentru ca instanţa să poată fi învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri, constă în aceea ca reclamantul să facă dovada că a sesizat autoritatea publică care a emis actul cu plângere prealabilă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Cum din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că reclamanta a formulat plângere prealabilă, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, sub acest aspect cererea este admisibilă.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Prin urmare, ceea ce se va verifica în cadrul cererii de suspendare va fi aparenţa legalităţii actului, pentru care nu se vor administra probe decât sub aspectul îndeplinirii condiţiilor speciale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa pronunţându-se fără a avea nevoie de administrarea unor probe ce ţin de fondul cauzei.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că argumentele recurentei în susţinerea excepţiei sunt legate de fondul cauzei, punând în discuţie chiar natura juridică a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, ceea ce implică cercetarea pe fond a pricinii.
Or, instanţa nu se poate pronunţa, într-o cerere de suspendare, pe admisibilitatea acţiunii în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, astfel cum a fost formulată, este neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.
II. Asupra motivelor de recurs instanţa reţine următoarele:
Art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează procedura suspendării executării actului administrativ, la cererea persoanei vătămate, formulată fie în faza procedurii prealabile administrative (art. 14), fie după declanşarea procedurii judiciare prin acţiunea în anularea actului (art. 15).
În ambele ipoteze, legea impune în mod cumulativ două condiţii, cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Îndeplinirea acestor două condiţii este analizată în funcţie de circumstanţele cauzei, fiind lăsată la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este circumscris de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 împrejurărilor legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi admisă situaţia de excepţie a suspendării executării actelor contestate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, apreciază că sunt întemeiate aspectele invocate privind existenţa unor cazuri bine justificate, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care să fie de natură a crea o "îndoială serioasă" în privinţa legalităţii actului administrativ.
În ceea ce priveşte a doua condiţie a cererii de suspendare, privind existenţa unei pagube iminente în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 se constată că recurenta a depus la dosar acte din care rezultă efectele prejudiciale grave pe care le-ar avea punerea în executare a măsurilor dispuse prin Decizie, constând în perturbarea previzibilă gravă a funcţionării acestei instituţii publice.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Curtea de Conturi a României, împotriva Încheierii din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 951/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 953/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
