ICCJ. Decizia nr. 958/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 958/2012
Dosar nr.368/46/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii N.E., N.C., R.A., N.I. şi G.L. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea acesteia să emită de urgenţă Decizia pentru stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul: construcţie în suprafaţă de 119,97 mp, în prezent demolată, situată în Piteşti, preluat abuziv, pentru care în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, defunctul N.P., împreună cu N.I. şi G.L. au expediat Notificarea nr. 2341/17352 din 06 noiembrie 22001, urmare căreia Primarul Municipiului Piteşti a emis Dispoziţia nr. 3322 din 12 iunie 2007, cu propunere de acordare despăgubiri.
De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii în cuantum de 100 RON/zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii şi până la data efectivă a emiterii deciziei de acordare a despăgubirilor.
În motivare, s-a arătat că N.I. şi G.L., împreună cu N.P., decedat, având moştenitori pe N.E., N.C., R.A. au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru imobilul construcţie în suprafaţă de 119,97 mp, în prezent demolată, situată în Piteşti, jud. Argeş. Prin Dispoziţia nr. 3322 din 12 iunie 2007, necontestată la Tribunalul Argeş, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, a fost recunoscut dreptul reclamanţilor la restituirea în echivalent a imobilului, expropriat în anul 1985, iar pentru teren, notificarea a fost transmisă AVAS, competenţa de soluţionare revenind acestei entităţi. S-a mai susţinut că restituirea în natură nu era posibilă de vreme ce construcţia de 119,97 mp a fost demolată, aşa cum s-a menţionat şi în dispoziţia primarului.
Dosarul împreună cu Dispoziţia nr. 3322 din 12 iunie 2007, au fost înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în urmă cu 3 ani şi jumătate, fără a fi soluţionat până în prezent, deşi art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligă la evaluarea bunului şi la emiterea titlului de despăgubire.
Se invocă faptul că atitudinea pârâtei relevă un refuz nejustificat în soluţionarea cererii, astfel că se impune obligarea acesteia la emiterea deciziei, sub plata daunelor cominatorii, în temeiul art. 5803 C. proc. civ., deoarece perioada îndelungată de timp, în care cererea nu a fost soluţionată, atrage necesitatea înfrângerii rezistenţei debitoarei.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor N.I. şi G.L. să facă dovada depunerii notificării în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilul din Piteşti, judeţul Argeş.
S-a susţinut că în urma analizării dosarului de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 3322/2007, emisă de Primarul Mun. Piteşti, s-a constatat că la dosar nu există o notificare formulată de N.I. şi G.L., în temeiul Legii nr. 10/2001 sau mandatul dat de aceştia domnului N.P. de a formula notificare şi în numele lor, iar prin Legea nr. 10/2001, act cu caracter reparatoriu, legiuitorul a instituit obligativitatea ca persoana care doreşte să beneficieze de măsuri reparatorii să formuleze notificare din care să reiasă voinţa acestuia. În situaţia în care reclamanţii nu fac dovada depunerii notificării în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, Comisia centrală nu poate fi obligată la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire şi pentru aceştia, obligaţie ce se situează în afara cadrului legal reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Primăriei Municipiului Piteşti, prin Primar, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor la care ar fi obligată pârâta, în ipoteza căderii în pretenţii.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, invocând excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 3322/2007, emisă de Primăria Municipiului Piteşti, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 236/F-Cont din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii N.E., N.C., R.A., N.I. şi G.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să emită Decizia, reprezentând titlul de despăgubire în dosarul constituit pe baza Dispoziţiei nr. 3322 din 12 iunie 2007, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, a respins cererea de sesizare a tribunalului, secţia contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 3322/2007, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, a respins, ca inadmisibilă, cererea reconvenţională formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Piteşti, prin Primar.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Asupra cererii de sesizare a tribunalului cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 3322/2007, emisă de Primăria Municipiului Piteşti, Curtea de Apel a apreciat că, în cauză, condiţiile de trimitere a excepţiei spre soluţionare către tribunal, faţă de dispoziţiile. art. 4 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu sunt îndeplinite.
În acest context, s-a constatat că cerinţele art. 4 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, nu sunt îndeplinite, dispoziţia primarului neavând caracterul unui act administrativ, fiind supus unei proceduri speciale.
Pe fondul cauzei s-a constatat că, deşi dispoziţia a fost emisă în anul 2007, aflându-se împreună cu dosarul la autoritatea pârâtă, aceasta nu a procedat potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, până în prezent.
Deşi legea nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor înaintate Secretariatului Comisei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, intervalul de timp în care, în cazul de faţă, Comisia nu a îndeplinit nici un act în procedura Legii nr. 247/2005, este apreciat ca depăşind un termen rezonabil, necesar autorităţii pârâte pentru demararea procedurii în dosarele cu care este investită, ţinând seama de numărul mare de cereri, de complexitatea procedurilor, dar şi de poziţia persoanei îndreptăţite la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, în vederea soluţionării dosarului.
Capătul de cerere privind daunele cominatorii a fost apreciat ca neîntemeiat, deoarece neemiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire nu poate constitui o neexecutare din partea comisiei, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 5802 şi art. 5803 C. proc. civ.
Asupra cererii reconvenţionale formulată de către pârâtă, instanţa de fond a reţinut că pretenţia pe care trebuie să o formuleze pârâtul împotriva reclamantului, nu poate consta în dovedirea unei anumite situaţii juridice, cel mult, putând fi interpretată drept o punere în discuţie a validităţii titlului reclamantului.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, s-a constatat că deşi neprecizată, aceasta poate avea ca obiect numai sumele la care ar fi fost obligată pârâta cu titlu de daune cominatorii sau cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a reţinut faptul că nu poate fi admisă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la acte, ce nu pot forma obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţei de contencios, menţionând că, pentru contestarea actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent emise în temeiul Legii nr. 10/2001 este prevăzută o procedură specială, respectiv în faţa instanţei civile. De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că domnii N.I. şi G.L. au depus notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Piteşti.
În cauză, Dispoziţia nr. 3322/2007 a fost emisă de către Primăria Municipiului Piteşti, în calitate de entitate notificată, cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 22, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În urma analizării dosarului de despăgubire nr. 36781/CC al reclamanţilor s-a constatat că prin notificarea nr. 2341/17352 din 06 noiembrie 2001, domnul N.P. a solicitat despăgubirea bănească a imobilului situat în mun. Piteşti, format din construcţie în suprafaţă de 119,97 mp şi terenul aferent de 250 mp.
Declanşarea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 se face la cererea persoanei îndreptăţite, respectiv prin depunerea notificării în termenul prevăzut de lege.
Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, iar nedepunerea notificărilor până la data de 14 februarie 2002 atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Având în vedere că notificarea ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei nr. 3322 din 12 iunie 2007 a fost depusă de domnul N.P., s-a solicitat Primăriei Municipiului Piteşti să completeze dosarul cu copia legalizată a mandatului dat de către domnii N.I. şi G.L. domnului N.P. în vederea comunicării notificării prin executor judecătoresc, în termenul legal, în temeiul Legii nr. 10/2001 sau notificarea domnilor N.I. şi G.L. formulată în termenul legal.
Recurenta mai susţine că instanţa de fond nu a reţinut aspectele legate de ordinea de soluţionare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Comisia Centrală a emis Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării lor, în temeiul dispoziţiilor pct. 17.1. din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, la care am făcut referire mai sus, dar şi a soluţiilor nefavorabile pronunţate de instanţele de judecată cu privire la criteriul aleatoriu stabilit prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006.
Adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie şi pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înfiinţare (2005). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalităţii ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.
Totodată, instanţa de fond a obligat Comisia Centrală la emiterea directă a deciziei conţinând titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale, şi anume, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziţiei emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 3322/2007 emisă de Primarul General al Municipiului Piteşti, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat şi nu poate fi primit:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
„Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze."
Prima instanţă, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în textul citat, a respins în mod corect excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, reţinând incidenţa prevederilor art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege care exceptează de la controlul de legalitate înfăptuit de instanţele de contencios administrativ „actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară". Un astfel de recurs paralel s-a prevăzut prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei Înalta Curte reţine următoarele:
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.
Astfel fiind, în acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menţionează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Motivul de recurs potrivit căruia dosarul nu a fost complet, iar notificarea a fost formulată numai de N.P., nu poate fi primit, aceasta fiind doar o apărare pur formală.
Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligaţia de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din CEDO, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererilor reclamanţilor de emitere a deciziei reprezentând titlurile de despăgubire se aduc grave prejudicii acestora.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt netemeinice şi nelegale iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 236/F-Cont din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 957/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 959/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
