ICCJ. Decizia nr. 974/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 974/2012
Dosar nr.23/42/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii R.V., M.I., M.G. şi B.D.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca în temeiul art. 1 alin. (1), raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, să fie obligat pârâtul să le asigure un nivel de trai decent prin revenirea la salariile brute de care beneficiau înainte de diminuarea drepturilor salariale cu 25%, care s-a făcut prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, să fie obligat să le restituie sumele de bani reţinute cu titlu de diminuare salarială cu 25% conform Legii nr. 118/2010, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi la daune morale în cuantum de 4.000 RON (1.000 RON pentru fiecare reclamant).
În motivarea acţiunii s-a arătat că sunt salariaţi ai U.A.T. Oraşul Pucioasa (Primărie), primii trei reclamanţi funcţionari publici, iar ultimul încadrat cu contract individual de muncă.
Însă, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al salariilor li s-a diminuat cu 25% (art. 1 în actul normativ amintit), astfel că începând cu luna iulie 2010 şi până în prezent salariul net a scăzut corespunzător.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2011 s-a dispus disjungerea judecăţii cauzei privind pe reclamantul B.D.M. având în vedere calitatea sa de personal contractual, încadrat cu contract individual de muncă, calitate ce determină competenţa materială a altei instanţe.
De asemenea, reclamanţilor li s-a solicitat să precizeze, dacă înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu Unitatea Administrativ Teritorială Pucioasa, pe motiv că sunt funcţionari publici ai acestei unităţi.
Reclamanţii au precizat însă că înţeleg să se judece doar cu Statul Român, nu şi cu U.A.T. Oraşul Pucioasa.
Prin Sentinţa civilă nr. 125 din 11 aprilie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamanţii R.V., M.I. şi M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că deşi reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul U.A.T. Oraşul Pucioasa (Primărie), având în vedere că aceştia au înţeles să se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar actul normativ indicat în acţiune îl reprezintă Legea nr. 118/2010 emisă de Parlamentul României şi nu un act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în sensul art. 2, lit. c) din Legea nr. 554/2004, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român este neîntemeiată.
Instanţa de fond a mai reţinut că Legea nr. 118/2010 nu este un act administrativ unilateral, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a putea face obiectul acesteia, iar restituirea sumelor nu se poate face atâta timp cât actul normativ, respectiv Legea nr. 118/2010 este în vigoare.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii R.V., M.I., M.G. şi B.D.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenţii în motivarea recursului susţin că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii [art. 2 pct. 1 lit. c), art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 2 lit. c) şi art. 8 alin. (1) prima teză din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ].
Se mai susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, instanţa calificând litigiul ca fiind unul de domeniul conflictelor de muncă în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
De asemenea, se arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Recurenţii susţin că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe capetele de cerere privind asigurarea unui nivel de trai decent prin revenirea la salariile brute înainte de diminuarea drepturilor salariale cu 25%, care s-a făcut prin Legea nr. 118/2010 şi cu privire la daunele morale.
Recurentul B.D.M. susţine că instanţa fondului, în mod greşit, a disjuns cauza în ceea ce îl priveşte la Tribunalul Dâmboviţa.
În cauza de faţă, competenţa materială este determinată de calitatea pârâtului, Statul român, şi nu de calitatea reclamantului, personal contractual, instanţa fondului interpretând greşit actul dedus judecăţii, în speţă, nefiind vorba despre un litigiu (conflict) de muncă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Actul administrativ prin care s-a luat măsura contestată şi a cărui revocare se solicită, este emis în temeiul şi pentru punerea în executare a unor norme legale respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, care prevăd următoarele:
"(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
(2) În situaţia în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei."
La art. 16 alin. (1) din lege se arată că:
"(1) Prevederile art. 1 - 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9 - 14 se aplică până la 31 decembrie 2010."
Angajaţii instituţiilor publice au un statut legal şi nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispoziţiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.
Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaţilor instituţiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislaţia specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010), la pct. 1 a constat că "dispoziţiile art. 1 - 8 şi cele ale art. 10 - 17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituţionale."
Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 şi măsura contestată de reclamant, sunt în acord şi cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul şi în condiţiile legii, nefiind încălcate dispoziţiile convenţiei.
În cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezenţa unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părţilor este suplinită de legiuitor care stabileşte prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională se reţine faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa satului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea gravităţii fenomenului".
S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport de legislaţia naţională.
Din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 şi 41).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, parag. nr. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de faţă trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 şi cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004,: parag. 45).
Nici susţinerea recurentului B.D.M. potrivit căreia instanţa în mod greşit a dispus disjungerea în ceea ce-l priveşte nu poate fi primită.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a dispus această măsură având în vedere calitatea sa de personal contractual, încadrat cu contract individual de muncă.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În consecinţă pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de R.V., M.I. şi M.G. şi de B.D.M., împotriva Sentinţei civile nr. 125 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 973/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 975/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
