ICCJ. Decizia nr. 1751/2013. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1751/2013
Dosar nr. 5053/2/2012
Şedinţa publică din 26 februarie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 iunie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal , reclamanta C.L., în contradictoriu cu pârâtul M.C.S.I., dl. D.N., a solicitat obligarea acestuia la plata amenzii de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere pentru neexecutarea titlurilor sale, precum şi plata despăgubirilor de 700.000 lei pentru neexecutarea Sentinţei civile nr. 520 din 26 aprilie 2001 şi a Sentinţei civile nr. 1487 din 25 februarie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabile şi investite cu titlu executor.
În motivele acţiunii, reclamanta a arătat că actualul Ministru al M.C.S.I., dl. D.N., este chiar semnatarul Ordinului nr. 90/2003, anulat prin Sentinţa civilă nr. 1487/2011, obligaţie neexecutată la data introducerii cererii de chemare in judecată.
A mai susţinut că neexecutarea dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 520 din data de 25 aprilie 2001 durează de aproximativ 10 ani de zile, hotărârea fiind reactualizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul 9 judecători prin Decizia nr. 337 din 26 aprilie 2010 prin care s-a anulat decizia fostei Curţi Supreme de Justiţie prin care se admisese recursul în anulare care l-a exonerat pe dl. D.N. de răspunderea penală.
S-a mai arătat în acţiunea formulată că obligaţiile de anulare a actelor emise de Minister, de plată a drepturilor salariale cuvenite pe perioada desfăşurării proceselor la instanţele interne, precum şi la C.E.D.O., precum şi rectificarea carnetului de muncă sunt neexecutate din rea-credinţă, prejudiciind-o atât profesional, cât şi social şi moral, pagubele crescând în progresie geometrică prin trecerea timpului.
A mai susţinut reclamanta că dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, a fost şi este nesocotit.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24, Și art. 25 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat că, privitor la executarea Sentinţei civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 pronunţată în Dosarul nr. 301/2001 al Curții de Apel Bucureşti, urmare a admiterii cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, a fost emis ordinul M.C.S.I., din 15 februarie 2011 prin care în executarea Sentinţei civile nr. 520/2001 a Curţii de Apel Bucureşti a fost dispusă reintegrarea în funcţie a d-nei C.L. începând cu data de 22 februarie 2011.
În ceea ce priveşte dispoziţia cu privire la efectuarea menţiunilor în cartea de muncă, s-a arătat că aceasta nu a putut fi executată întrucât prin O.U.G. nr. 148/2008 au fost abrogate cărţile de muncă, însă hotărârile judecătoreşti prin care a fost anulat ordinul de concediere au fost înscrise în carnetul de muncă, reclamanta nedând curs invitaţiei de a-l ridica.
S-a mai arătat că, la data de 10 ianuarie 2002, ministerul i-a achitat reclamantei suma de 16.546.400 lei, ulterior fiind recuperată suma de 22.067.377 lei ca urmare a admiterii recursului în anulare, iar prin Ordinul de plată din 7 decembrie 2009 au fost plătite daunele materiale şi morale acordate prin hotărârea C.E.D.O.
Cu privire la Sentinţa civilă nr. 1487/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 705/2/2011, a precizat pârâtul că la data de 21 decembrie 2011 au fost plătite sumele rezultate din hotărârea judecătorească conform extraselor de cont, respectiv cheltuielile de judecată, daunele morale, despăgubiri aferente perioadei aprilie 2001 - 22 februarie 2011, fiind emis Ordinul din 29 noiembrie 2011.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 7164 din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.L. în contradictoriu cu pârâtul D.N., M.C.S.I., a fost aplicată M.C. D.N. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 26 aprilie 2010 până la data de 22 februarie 2011 pentru Sentinţa civilă nr. 520/2001 şi o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere de la 18 octombrie 2011 până la data de 21.12 2011 pentru Sentinţa nr. 1487/2011. Prin aceeaşi sentinţă a fost obligat pârâtul să achite petentei suma de 5000 euro despăgubiri în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, d acă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
S-a reţinut, de asemenea, că, în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, iar neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.
Cu privire la neexecutarea Sentinţei civile nr. 520 din 25 aprilie 2001, instanţa de fond a apreciat că Hotărârea C.E.D.O. din 28 iulie 2009 în cauza C. vs. România a oferit daune materiale şi morale acesteia, acoperind astfel neexecutarea sa pe perioada anterioară emiterii sale, că ministrul a fost învinuit de neexecutarea unei sentinţe ce a fost considerată nulă din punct de vedere juridic o perioadă de timp şi că despăgubirile oferite de C.E.D.O. acoperă prejudiciul cauzat. După revizuirea Înaltei Curţi a fost dispusă reintegrarea în funcţie a doamnei C. începând cu 22 februarie 2011.
Cu privire la neexecutarea Sentinţei nr. 1487/2011, irevocabilă la data de 18 octombrie 2011 prin respingerea recursului de Inalta Curte de Casație Și Justiție, Curtea a constatat că la data de 21 decembrie 2011 au fost plătite sumele rezultate din hotărâre, aferente perioadei aprilie 2010-22 februarie 2011.
S-a arătat în considerentele sentinţei că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (2) din Lege nu a fost respectat, plăţile fiind dispuse la data de 21 decembrie 2011, cu o întârziere de 30 de zile, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Lege.
În ceea ce priveşte despăgubirile, a apreciat judecătorul fondului că prin hotărârea pronunţată de C.E.D.O. reclamanta a fost despăgubită cu privire la implicaţiile instituţiei recursului în anulare pentru perioada în care hotărârea din 2001 a fost nulă, însă s-a reţinut că, pentru perioada ulterioară pronunţării hotărârii de revizuire, respectiv 26 aprilie 2010 - 22 februarie 2011, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 permite acordarea de despăgubiri pentru întârziere.
Astfel, au fost reţinute de către Curtea de Apel întârzieri de 9 luni pentru executarea Sentinţei nr. 520/2001 şi întârziere de 30 de zile cu privire la Sentinţa nr. 1487/2011, în total 10 luni.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor, s-a reţinut că C.E.D.O. a acordat 2.000 euro daune morale, iar petenta a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă suma de 700.000 lei, cuantum care nu a fost motivat.
În fine, a apreciat instanţa de fond că se cuvin despăgubiri de minim 500 euro/lună de întârziere, pentru asigurarea acoperirii costurilor vieţii în perioada de întârziere şi a pagubelor sociale de imagine cauzate de poziţia incertă ca salariat, în total 5.000 euro despăgubiri.
Cu privire la amenda de 20%, Curtea de Apel a apreciat aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Lege în favoarea statului.
Recursul.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs C.L. şi D.N., M.C.S.I.
Recursul declarat de recurenta reclamantă C.L.:
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii iniţiale, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurenta – reclamantă a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, reţinând ca atare susţinerile pârâtului în sensul că s-ar fi executat dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti, fără însă a rezulta acest lucru din actele depuse de către acesta.
A susţinut recurenta-reclamantă că, prin refuzul pârâtului de a anula cele două Ordine, din 2001 şi 2003, i s-a cauzat o lezare apreciabilă a drepturilor sale legitime, aspect ce a fost ignorat de Curte, fără nici o apreciere.
A mai arătat că refuzul de a i se rectifica corespunzător şi în timp util Carnetul de muncă este unul din motivele care a condus la prejudicierea sa substanţială, aspect ignorat pur şi simplu de Curte în soluţionarea cauzei. Această obligaţie „de a face" a fost nesocotită de pârât şi anterior pronunţării recursului în anulare, însă prima instanţă a nesocotit aspectul de rea-credinţă manifestat şi acum şi atunci.
Recurenta a învederat că pârâtul nu a făcut până în prezent dovada anulării Ordinelor revăzute la pct. 1 din fiecare hotărâre judecătorească, rezultând, astfel, reaua – credinţă şi intenţia de a o vătăma prin refuzul sistematic de a anula Ordinul din 2003, prin care Ministrul D.N. a luat act de admiterea recursului în anulare care i-a desfiinţat titlul executor – Sentinţa civilă nr. 520/2001, executorie acum.
A precizat, de asemenea, că atâta timp cât recursul în anulare a fost declarat ilegal de către C.E.D.O. prin hotărârea din 28 iulie 2009, aspect confirmat prin Decizia Înaltei Curții de Casație Și Justiție, pronunţată în 26 aprilie 2010, cu atât mai mult era imperios necesară anularea acestui act de către reprezentanţii legali ai Ministerului.
Recursul declarat de Ministrul pentru M.C.S.I., D.N.
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii, în principal pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă următoarele:
1. I nstanţa de fond în mod greşit a obligat M.C.S.I. la plata unor amenzi pentru executarea cu întârziere a doua hotărâri judecătoreşti, fără a ţine cont de susţinerile formulate din care rezultă că, în perioada reţinută de instanţă ca întârziere în executare, recurentul D.N. nu ocupa funcţia de conducător al autorităţii publice.
Astfel, instanţa de judecată a aplicat amenda pentru perioada 26 aprilie 2010-22 februarie 2011 şi 18 octombrie 2011 - 21 decembrie 2011, perioadă în care nu a deţinut calitatea de ministru, fiind numit în această calitate la data de 7 mai 2012, prin Decretul nr. 371, răspunderea revenind conducătorului instituţiei doar pentru fapte ce rezultă din exercitarea funcţiei.
2. Instanţa de fond a omis a analiza faptul că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, fuseseră executate în totalitate atât obligaţiile băneşti, cât şi cele de a face, specifice domeniului dreptului administrativ, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei unei hotărâri neexecutate, şi, deşi a constatat executarea în totalitate a respectivelor hotărâri, a omis a analiza existenţa unui interes actual al reclamantei în legătură cu obligarea la plata amenzii stabilită pe zi de întârziere, de vreme ce scopul aplicării amenzii fusese deja atins, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Din probatoriul administrat a rezultat că, la data introducerii acţiunii, hotărârile invocate de reclamantă fuseseră deja puse în executare şi executate în totalitate, fapt pentru care acţiunea reclamantei prin care se solicită plata amenzii pe zi de întârziere pentru neexecutare trebuia respinsă ca fiind lipsită de interes, interesul fiind o condiţie esenţială pentru promovarea unei acţiuni.
În situaţia în care hotărârea este executată, chiar cu întârziere, reclamanta nu mai poate solicita, după executarea hotărârii, obligarea la plata amenzii pe zi de întârziere, scopul avut de legiuitor prin instituirea sancţiunii amenzii - acela de asigurare a executării în natură a „obligaţiilor de a face" înscrise în hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie de contencios administrativ - fiind deja atins, aplicarea amenzii nefiind în măsură să aducă reclamantului niciun folos practic pentru a justifica interesul actual, condiţie generală de introducere a acţiunii.
3. Instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 dispoziţiilor din hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă care vizau plata unor sume de bani, fără a ţine cont de faptul că pentru aceste dispoziţii sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă în materie de executare silită şi fără a ţine cont de incidenţa în cauză a prevederilor O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor bugetare înscrise în titluri executorii.
În condiţiile în care dispoziţia din hotărârea judecătorească privind anularea Ordinului din 25 martie 2003 nu este susceptibilă de executare, întrucât efectul anulării respectivului Ordin este dat chiar de hotărârea judecătorească, autoritatea publica nefiind obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, în sensul art. 24 din Lege, ci doar să achite o anumită sumă de bani, în legătură cu această hotărâre judecătorească, instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Lege.
Hotărârea a fost dusă la îndeplinire în totalitate, singura măsură dispusă de instanţă ce trebuia executată, fiind aceea de plată, obligaţie adusă la îndeplinire în concordanţă cu prevederile Codului de procedură civilă privind executarea şi cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de O.G. nr. 22/2002 pentru procurarea surselor bugetare necesare executării obligaţiilor de plată înscrise în hotărâri judecătoreşti privind instituţiile publice.
4. Instanţa de fond a obligat în mod greşit la plata de daune şi la suportarea unei amenzi civile, fără a analiza în vreun fel existenţa culpei pârâtului sau a autorităţii publice în pretinsa întârziere a punerii în executare a respectivelor hotărâri judecătoreşti.
În motivarea sentinţei, instanţa a avut în vedere „traseul procedural anevoios al dosarului şi existenţa unei hotărâri C.E.D.O. prin care se recunoaşte încălcarea dreptului la un proces echitabil în perioada 2001-2009", acest aspect nefiind, însă, imputabil nici M.C.S.I., nici conducătorului Ministerului şi în special ministrului D.N. care nu a deţinut această funcţie la momentul analizat în cauză ca întârziere în executare.
Chiar şi în situaţia în care răspunderea conducătorului unităţii se stabileşte pe baza criteriului obiectiv de determinare, nefiind o răspundere pentru fapta proprie, instanţa era obligată a analiza dacă întârzierea în executarea obligaţiei de reintegrare se datorează autorităţii publice, dacă faţă de atitudinea reclamantei şi de lipsa iniţiativei acesteia în ceea ce priveşte reintegrarea şi de susţinerea acesteia că dreptul la reintegrare îi este lezat de existenţa Ordinului nr. 90/2003, se poate reţine o eventuală culpă în întârziere a autorităţii publice, aspect pe care, însă, instanţa de fond nu l-a făcut, fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.
5. Prima instanţă în mod greşit a acordat despăgubiri - materiale şi morale pentru executarea cu întârziere a unor obligaţii de a da - respectiv de plată a unor sume de bani, obligaţie care nu este susceptibilă de aplicare de amendă civilă sau de despăgubiri în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci de executare silită, respectiv de actualizare a sumei, potrivit dispoziţiilor art. 371 alin (3) C. proc. civ. O interpretare contrară, în sensul celor reţinute de instanţă contravine prevederilor art. 1088 C. civ. vechi, aplicabil speţei.
Din conţinutul normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă, fără echivoc, că obligaţiile a căror neexecutare poate conduce la aplicarea sancţiunii amenzii şi la plata de despăgubiri sunt obligaţii de "a face", adică obligaţii de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera o adeverinţă sau un înscris sau să se efectueze o operaţiune administrativă, obligaţii ce nu se pot executa pe cale silită datorită specificului acestora, ţinând seama şi de emitentul actului care întotdeauna are calitate de autoritate publică. Aşadar executarea obligaţiilor de a da având ca obiect o sumă de bani nu intră sub incidenţa prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.
6. In legătură cu obligaţiile de a face, pretins executate cu întârziere, daunele puteau fi acordate numai în măsura dovedirii lor. Or, instanţa de fond nu a administrat un probatoriu în acest sens, daunele acordate nefiind dovedite sub niciun aspect, instanţa de fond neţinând cont de faptul că prejudiciul material produs a fost achitat în totalitate, în condiţiile în care s-au acordat reclamantei drepturi salariale până la momentul executării Sentinţei nr. 520/2001, prin Sentinţa nr. 1487/2011.
Daunele puteau fi acordate numai în măsura dovedirii lor, or reclamanta nu a depus nicio dovadă pentru dovedirea prejudiciului sau a cuantumului acestuia. Instanţa a înţeles să acorde despăgubiri care să acopere atât daunele morale cât şi pe cele materiale, fără însă a efectua vreun probatoriu pentru dovedirea acestui prejudiciu.
Se menţionează în hotărâre faptul că despăgubirile se cuvin în cuantum de 500 euro/lună întârziere pentru asigurarea acoperirii costurilor vieţii în perioada de întârziere şi a pagubelor sociale de imagine cauzate de poziţia incertă ca salariat. Or, dincolo de aspectul acoperirii anterioare a prejudiciului atât moral, cât şi material, prin efectul Sentinţei nr. 1487/2011, pentru a pretinde daune suplimentare, reclamanta trebuia să dovedească atât îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale, condiţii care nu sunt îndeplinite în persoana ministrului D.N., cât şi temeinicia pretenţiilor sale în ceea ce priveşte cuantumul sumelor solicitate.
Recurentul – pârât Ministrul, D.N., M.C.S.I. a depus înscrisuri în susţinerea recursului.
A formulat, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta Colceru Lili, ca nefondat.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, sentinţa atacată fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2044, respectiv a procedurii de executare specifice a unei hotărâri irevocabile prin care a fost soluţionat un litigiu de contencios administrativ.
În fapt, Curtea constata că prin Sentinţa civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 pronunţată în Dosarul nr. 301/2001, Curtea de Apel Bucureşti, a dispus anularea Ordinului nr. 394 din 3 ianuarie 2001, obligarea M.C.T.I. la reintegrarea reclamantei în funcţia avută anterior emiterii ordinului cu menţiunile respective în carnetul de muncă, plata sumei de 14.800.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând câştiguri nerealizate în perioada cuprinsă 10 ianuarie 2001-aprilie 2011 reactualizată, începând cu data rămânerii definitive a hotărâri şi până la executarea acesteia.
Prin Decizia nr. 131 din 4 octombrie 2002 dată în recursul în anulare promovat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva Sentinţei civile nr. 520 din 25 04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, şi a Deciziei nr. 3062 din 09 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor anterior menţionate şi a admis pe fond recursul declarat de M.C.T.I. împotriva Sentinţei civile nr. 520 din 25 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul respingerii întru totul a cererii de chemare în judecată.
Reclamanta C.L. a sesizat C.E.D.O. cu o cerere îndreptată împotriva României. Prin hotărârea din 28 iulie 2009 în cauza C. împotriva României, C.E.D.O. a admis cererea reclamantei şi a constatat că a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice si, în consecinţă, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea bunurilor.
C.E.D.O. a obligat statul român la plata către reclamantă a sumei de 800 euro cu titlu de daune materiale şi a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale. Pentru acordarea daunelor materiale, Curtea a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 reclamantei i s-a recunoscut o creanţă de 14.800.000 lei , adică 600 euro si procedând la reactualizarea acesteia în funcţie de rata inflaţiei a acordat reclamantei suma de 800 euro.
Ca urmare a deciziei C.E.D.O., reclamanta a formulat pe rolul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie cererea de revizuire formând obiectul Dosarului nr. 2846/1/2010. Instanţa supremă a admis cererea de revizuire şi, pe fond, a respins recursul în anulare declarat de Procurorul General, menţinându-se Sentinţa civilă nr. 520/2011.
Ca urmare a admiterii cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, a fost emis Ordinul M.C.S.I. din 15 februarie 2011 prin care în executarea Sentinţei civile nr. 520/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost dispusă reintegrarea în funcţie a d-nei C.L. începând cu data de 22 februarie 2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 1487/2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 705/2/2011 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, instanţa dispunând anularea ordinului M.C.T.I. din 24 martie 2003, obligarea M.C.S.I. la plata drepturilor salariale cuvenite acesteia aferente perioadei aprilie 2010 - 22 februarie 2011 şi la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale. Totodată, au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în muncă şi rectificarea carnetului de muncă, admiţându-se excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la Sentinţa civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti.
În drept, Înalta Curte constată că p otrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.
Dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prevăd că în cazul în care termenul de executare a hotărârilor judecătoreşti nu este respectat „se aplică conducătorului autorităţii sau după caz persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.
Privitor la recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerea recurentei-reclamante cu privire la refuzul pârâtului de a proceda la anularea Ordinelor din 3 ianuarie 2001 şi 24 martie 2003, este neîntemeiată, în condiţiile în care acestea au fost anulate expres prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 s-a dispus anularea Ordinului din 3 ianuarie 2001, iar prin Sentinţa civilă nr. 1487/2011 s-a dispus anularea Ordinului din 24 martie 2003.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă la ipoteza în care autoritatea publică este obligată, să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, ori în speţă, în ceea ce priveşte anularea ordinelor, nu implică nicio altă acţiune din partea pârâtului, respectiv emiterea unui alt act administrativ de către ministru.
Cu privire la neînscrierea menţiunilor din carnetul de muncă, Înalta Curte reţine pe de o parte că, astfel cum rezultă din copia Carnetului de muncă depus la filele 103 Și 108 dosar fond, s-a înscris la poziţia 89 hotărârea judecătorească prin care s-a anulat Ordinul din 2001, iar pe de altă parte, că prin O.U. nr. 148/2008 pentru modificarea Legii nr. 53/2003 a fost abrogat Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, procedându-se la închiderea acesteia.
Cu privire la celelalte susţineri ale recurentei, în sensul că nu s-a angajat răspunderea administrativă şi disciplinară cu privire la angajaţii din subordine, că nu i s-a comunicat şi nu a avut cunoştinţă de Ordinul din 1180/2011, precum şi plata unor sume de bani care nu făceau obiectul executării, Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă veritabile critici ale sentinţei recurate, în condiţiile în care nu fac obiectul acţiunii întemeiate pe art. 24,Și art. 25 din Legea nr. 544/2004.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-pârât M.S.I. – D.N., împotriva sentinţei recurate, se reţin următoarele:
Sentinţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi cuprinde motivele pe care se sprijină expuse într-o manieră clară şi logică, prima instanţă apreciind în mod corect că cererea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile acestui text de lege este fondată, reţinându-se în cauză o întârziere în executarea hotărârilor judecătoreşti.
Este neîntemeiată susţinerea recurentului - pârât referitoare la faptul că a fost obligat de către judecătorul fondului la amendă pentru executarea cu întârziere a celor două hotărâri judecătoreşti, fără a se avea în vedere că în perioada reţinută ca întârziere în executare nu ocupa funcţia de conducător al autorităţii publice, fiind evident că aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu condiţionează măsura aplicării amenzii de participarea în litigiu a exact aceluiaşi reprezentant legal al autorităţii - parte la proces, care era dator să pună în executare hotărârea irevocabilă.
Cum în înţelesul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, M. C.S.I., în raport de cele statuate prin cele două hotărâri judecătoreşti, are calitatea de autoritate publică obligată să efectueze anumite operaţiuni administrative, în mod indiscutabil pârâtul are calitatea de conducător al autorităţii publice menţionate şi, implicit, legitimare procesuală pasivă în cererile având ca obiect obligarea la amenda de 20% din salariul minim pe economie, pe fiecare zi de întârziere pentru nerespectarea termenului de punere în executare a hotărârii pronunţată de instanţa de contencios administrativ.
De asemenea, fără a nega caracterul de mijloc de constrângere al amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aplicarea acestuia nu este condiţionată de existenţa unei culpe a conducătorului autorităţii, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, motivele arătate de recurent în legătură cu respectiva întârziere a executării obligaţiilor şi anume incertitudinea privitoare la executarea dispoziţiilor primei hotărâri judecătoreşti, incertitudine generată de reclamantă, care în Dosarul nr. 705/2/2011 în care s-a pronunţat Sentinţa nr. 1487 din 28 februarie 2011 a formulat alături de solicitarea de anulare a Ordinului din 24 martie 2003 şi pe cea de reintegrare în funcţia deţinută anterior şi de rectificare corespunzătoare a carnetului de muncă, la momentul formulării cererii, 28 februarie 2011, apreciind ca nu deţine o hotărâre judecătorească care sa-i permită reintegrarea, nu pot fi reţinute de instanţă ca fiind cauze justificate pentru nepunerea în executare în termenul de 30 de zile a hotărârii irevocabile.
Aşadar, sub aspectul modului în care instanţa de fond a soluţionat ”fondul” cererii reclamantei, prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) Și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare şi la înscrisurile administrate în cauză, se reţine că subzistă temei legal pentru obligarea pârâtului în calitate de conducător al autorităţii publice la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere în executarea obligaţiilor dispuse în sarcina M.C.S.I. prin dispozitivul hotărârilor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la despăgubiri, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se apreciază că aceasta a fost în mod corect admisă, fiind, de altfel, justă şi aprecierea instanţei de fond cu privire la întinderea acestora, fiind corect avute în considerare atât asigurarea acoperirii costurilor vieţii în perioada de întârziere, cât şi pagubele sociale cauzate de poziţia incertă de salariat.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E CI D E
Respinge recursurile declarate de C.L. şi de D.N., M.C.S.I. împotriva Sentinţei nr. 7164 din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1743/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1753/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
