ICCJ. Decizia nr. 2027/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2027/2013
Dosar nr. 604/44/2011
Şedinţa publică de la 27 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 16 mai 2011, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional – Direcţia Patrimoniu Cultural să se dispună declasarea integrală a „Ansamblului Gării de la Frumuşiţa” Judeţul Galaţi, înscris la poziţia X în lista monumentelor istorice din anul 2004.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că ansamblul Gării de la Frumuşiţa este proprietatea privată a companiei reclamante şi a fost greşit inclus în lista monumentelor istorice, pentru că procedura de clasare nu s-a realizat cu respectarea prevederilor art. 13 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 422/2001.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 424 din 15 decembrie 2011, prin care a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât şi a admis acţiunea şi a dispus declasarea integrală a „Ansamblului Gării de la Frumuşiţa”, cuprinsă la poziţia X în lista monumentelor istorice din anul 2004.
Instanţa de fond a considerat că ministerul pârât a respins în mod greşit cererea reclamantei de declasare a clădirii principale „Staţie de călători – Gară” din cadrul „Ansamblului Gării de la Frumuşiţa”, judeţul Galaţi dat fiind că, imobilul respectiv prezintă pericolul iminent de prăbuşire, aflându-se într-o stare avansată de degradare.
Pe baza înscrisurilor depuse la dosar, s-a mai reţinut că, nici la momentul clasării bunului, nu existau elemente decorative, detalii de arhitectură, elemente componente sau de decoraţie cu valoare de patrimoniu, arhitecturală sau decorativă care să justifice înscrierea în lista monumentelor istorice.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a invocat motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând şi examinarea cauzei sub toate aspectele conform prevederilor art. 3041 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs formulat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, arătându-se că, prin măsura de declasare dispusă, instanţa de fond s-a substituit în mod greşit în atribuţiile unui organism ştiinţific de specialitate din structura puterii executive şi anume, Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Cum procedura de clasare/declasare a monumentelor istorice este reglementată prin lege ca o activitate desfăşurată în competenţa exclusivă a Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi cum obiectul acţiunii a fost calificat ca fiind o contestaţie a unui act administrativ, s-a considerat că instanţa de fond s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 asupra unei măsuri de competenţa autorităţii administrative, deşi proprietarul bunului clasat nu a solicitat anularea avizului favorabil pentru declasarea parţială nr. 24/M din 21 septembrie 2010 şi nici radierea din lista monumentelor istorice a poziţiei nr. 185 privind imobilul clasat Cod X – Gara Frumuşiţa.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a fost formulat pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., arătându-se prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil şi al dreptului lor la apărare, ceea ce a determinat împiedicarea lor de a cunoaşte conţinutul dovezilor administrate.
În dezvoltarea acestei critici, s-a învederat că, înscrisul depus de intimată în dovedirea acţiunii nu a fost comunicat recurentului, care nu a avut posibilitatea să formuleze apărări.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost formulat pentru interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, susţinându-se că în mod eronat cererea intimatei a fost calificată contestaţie, deşi aceasta reprezintă doar o etapă a procedurii, prealabilă fazei de soluţionare pe calea controlului judecătoresc de legalitate a actului administrativ emis de autoritatea publică.
În ultimul motiv de recurs, invocat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind anulată o adresă care nu constituie un act administrativ supus controlului judecătoresc.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, s-a arătat că este greşită concluzia instanţei de fond privind refuzul nejustificat de declasare integrală a „Ansamblului Gării de la Frumuşiţa”, întrucât Comisia Naţională a Monumentelor Istorice este singurul organism ştiinţific de specialitate, consultativ şi de avizare în domeniul protejării monumentelor istorice, având plenitudine de competenţă, pentru care este garantată în Legea nr. 422/2001 autoritatea deciziilor adoptate cu privire la clasarea sau declasarea unui bun ca monument istoric.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Motivul de casare invocat în baza prevederilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. este nefondat, constatându-se că instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pronunţându-se în cadrul procesual definit în art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 pentru contenciosul administrativ, ca activitate de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Procedând în acest mod, prima instanţă nu s-a substituit în atribuţiile legislative sau executive, nu a exercitat drepturi procedurale care nu i-au fost recunoscute de lege şi nu a încălcat principiile generale de drept sau normele juridice referitoare la competenţa Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii în procedura de clasare şi de inventariere a monumentelor istorice.
Existenţa unei proceduri administrative de contestare la Ministerul Culturii a ordinului de clasare sau a avizului negativ nu exclude dreptul persoanei care se consideră vătămată prin actul respectiv de a se adresa instanţei, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere principiului constituţional privind accesul liber la justiţie.
De altfel, atât posibilitatea formulării unei acţiuni împotriva ordinului de clasare sau a comunicării răspunsului privind neclasarea, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei asemenea acţiuni, au fost prevăzute expres în dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată şi art. 17 alin. (5) din Normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul nr. 2.260 din 18 aprilie 2008 emis de Ministrul Culturii şi cultelor.
Cel de-al doilea motiv de casare, invocat în baza prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de asemenea nefondat, pentru că nu se poate constata încălcarea unei norme procedurale cu caracter imperativ sau a unei norme procedurale cu caracter dispozitiv prin necomunicarea de către instanţa de fond a unui înscris care nu a fost indicat în mod concret şi care nu a fost hotărâtor pentru soluţia pronunţată în cauză.
Nefiind dovedit un caz de nulitate absolută sau relativă pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., va fi respinsă şi critica formulată sub acest aspect în recurs.
Motivul de modificare a hotărârii atacate, invocat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat, întrucât denumirea de contestaţie dată de prima instanţă cererii de chemare în judecată nu schimbă natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.
Natura şi conţinutul actului juridic dedus judecăţii au fost corect stabilite de instanţa de fond în raport cu obiectul acţiunii care, vizează refuzul ministerului recurent de a elibera actul administrativ solicitat şi anume, actul de declasare integrală pentru monumentul istoric „Ansamblul Gării de la Frumuşiţa”, judeţul Galaţi.
Recursul va fi admis pentru motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatându-se că hotărârea instanţei de fond este rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a prevederilor legale, precum şi al evaluării eronate şi insuficiente a materialului probator administrat de părţi.
Din probele dosarului rezultă că imobilul „Ansamblul Gării de la Frumuşiţa”, Judeţul Galaţi a fost înscris în Lista monumentelor istorice din Judeţul Galaţi cu nr. cod X, listă publicată în M. Of. al României nr. 646 bis din 16 iulie 2004, fiind înştiinţată intimata, în calitate de proprietară, prin adresa din 18 octombrie 2004 a Ministerului Culturii şi Cultelor - Direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional Galaţi să ia măsurile necesare pentru stoparea procesului de degradare.
Cu adresa din 27 ianuarie 2011, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a comunicat intimatei că a fost acceptată declasarea din Lista monumentelor istorice a componentelor „Magazie mărfuri” şi „Magazie cereale”, fiind menţinut regimul de monument istoric pentru clădirea principală „Staţie de călători – Gară”.
Această decizie, menţinută prin respingerea contestaţiei administrative, conform adresei din 13 aprilie 2011 a fost motivată de caracterul reprezentativ al construcţiei pentru zonă, cu arhitectură deosebită, iar starea de conservare nu scade valoarea arhitecturală şi decorativă, fiind printre puţinele exemplare păstrate pe linia ferată din zonă şi care poate fi restaurată.
Existenţa unei alte situaţii cu privire la imobilul respectiv a fost greşit reţinută de instanţa de fond pe baza documentelor întocmite de intimată pentru iniţierea procedurii de clasare, dat fiind că, declasarea, ca procedură de radiere din Lista monumentelor istorice, se realizează pe baza dosarului de declasare întocmit de către serviciile publice deconcentrate ale Ministrului Culturii, conform prevederilor art. 21 din normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul nr. 2.260 din 18 aprilie 2008 emis de Ministrul Culturii şi Cultelor.
În consecinţă, elementele de fapt avute în vedere de prima instanţă au fost probate exclusiv prin înscrisurile depuse de intimată, deşi acestea nu constituie dosarul de declasare întocmit de specialiştii autorităţii competente şi nu pot înlătura regimul juridic al monumentelor istorice aplicat construcţiei „Staţie de călători Gară”.
Instanţa de fond a reţinut de asemenea în mod greşit că, ordinul de clasare a bunului respectiv a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) pct. 2a din Legea nr. 422/2001, fără a avea în vedere că, nu a fost sesizată să examineze legalitatea acestui ordin, nefiind contestată clasarea pe calea unei acţiuni în anulare, în condiţiile şi în termenele prevăzute de art. 15 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 şi art. 17 alin. (5) din Ordinul nr. 2.260 din 18 aprilie 2008 emis de Ministerul Culturii şi Cultelor.
Deşi a contestat legalitatea procedurii de clasare, intimata nu a formulat o acţiune în anularea ordinului de clasare, despre care a avut cunoştinţă din anul 2004, când i s-au comunicat obligaţiile impuse de lege, în calitate de proprietar al bunului imobil clasat ca monument istoric şi a iniţiat numai procedura de declasare cu adresa, astfel că nu era îndreptăţită să invoce în prezenta cauză vătămarea adusă dreptului său de proprietate prin încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) pct. 2a din Legea nr. 422/2001, cu ocazia clasării bunului.
Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că acţiunea formulată de intimată a fost greşit admisă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte hotărârea pronunţată de instanţa de fond, în sensul că, va respinge acţiunea formulată de intimată, ca neîntemeiată, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii.
2. Soluţia instanţei de recurs
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de intimată, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii, care nu au fost contestate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (actualmente Ministerul Culturii) împotriva sentinţei nr. 424 din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA – Sucursala Regională C.F.R. Galaţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5911/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 626/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
