ICCJ. Decizia nr. 2707/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2707/2013
Dosar nr. 511/45/2011
Şedinţa publică de la 5 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 292 din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. V. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin care solicita anularea şi suspendarea, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, a executării Deciziilor nr. 22 din 19 ianuarie 2011 şi nr. 111 din 13 mai 2011, emise de pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta SC V. SA a fost autorizată ca antrepozitar de vinuri liniştite, distilate din vin vrac şi din fructe, ţuică şi rachiuri de fructe începând cu anul 2004.
Prin Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2011, pârâta Comisia pentru Autorizarea Operaţiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal emise în favoarea reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 206 ind. 28 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât antrepozitarul autorizat înregistra obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul de plată. Prin aceeaşi decizie a fost respinsă cererea de reautorizare formulată de SC V. SA.
Deoarece plângerea formulată de SC V. SA împotriva Deciziei nr. 22 din 19 ianuarie 2011 a fost respinsă de pârâtă prin Decizia nr. 111 din 13 mai 2011, reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal cu cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentei cauze, solicitând anularea celor două decizii pentru motivele indicate mai sus.
În conformitate cu prevederile art. 206 ind. 28 alin. (2) lit. f) din C. fisc., autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit fiscal în situaţia în care antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.
În prezenta cauză se constată că măsura de revocare a autorizaţiilor pentru antrepozit a fost luată în baza informaţiilor ce rezultă din Adresa nr. DGs 118 din 5 ianuarie 2011, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, din conţinutul căreia reiese, într-adevăr, că reclamanta avea obligaţii restante la bugetul general consolidat, în sumă de 1.220.719 RON. De asemenea, din nota nr. X, Y, Z/NB din 5 mai 2011 reiese că reclamanta era înregistrată la data de 21 martie 2011 cu obligaţii fiscale restante de 378.049 RON. La fel, din decizia de eşalonare la plată nr. 16 din 16 iunie 2011, depusă la dosar de reclamantă rezultă că la data de 16 iunie 2011, SC V. SA avea obligaţii fiscale restante în sumă de 2.203.683 RON.
În aceste condiţii, judicios a considerat pârâta că sunt incidente prevederile art. 206 ind. 28 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Reclamanta nu a contestat existenţa obligaţiilor fiscale cu termen de plată depăşit, însă a invocat faptul că textul art. 206 ind. 28 alin. (2) din C. fisc. nu prevede imperativ aplicarea sancţiunii revocării autorizaţiei dacă antrepozitarul autorizat nu respectă oricare dintre cerinţele enumerate la lit. a) - f).
Se reţine că din textul de lege menţionat reiese că autoritatea competentă are un drept de apreciere în ceea ce priveşte luarea măsurii revocării autorizaţiei pentru antrepozit fiscal, care nu poate fi sus-pus controlului instanţei de contencios administrativ şi fiscal. Instanţa judecătorească are îndatorirea de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune revocarea şi dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea competentă a săvârşit ori nu un abuz.
Dar chiar şi în situaţia în care s-ar trece peste acest impediment şi s-ar lua în consideraţie faptul că este permisă o analiză a oportunităţii măsurii revocării autorizaţiilor, se constată că întinderea obligaţiilor fiscale al căror termen de plată a fost depăşit constituie o justificare suficientă pentru luarea măsurii criticate.
Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, autorităţii pârâte îi era permis să emită actul atacat de reclamantă, indiferent de împrejurările şi cauzele care l-au determinat pe antrepozitar să aibă obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat.
De asemenea, lipsit de relevanţă în acest cadru este şi faptul că, ulterior, s-au suspendat măsurile de executare silită luate împotriva reclamantei şi că i s-a aprobat eşalonarea la plată a tuturor obligaţiilor fiscale restante înregistrate de la bugetul statului.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia autoritatea competentă trebuia să notifice în scris autorizarea în termen de 60 de zile de la data depunerii documentaţiei complete, demersurile societăţii privind soluţionarea cererii de reautorizare nefiind urmate de nici un răspuns până la data emiterii deciziei atacate, instanţa consideră că nu poate fi primită întrucât dispoziţiile legale avute în vedere se referă la situaţia autorizării iniţiale a unui loc ca antrepozit fiscal, nu şi la reautorizare, aspect care reiese clar din pct. 85 alin. (11) şi următoarele ale Normelor metodologice de aplicare a art. 206 ind. 24 din C. fisc.
Neîntemeiată este şi critica potrivit căreia măsura revocării autorizaţiei a fost dispusă fără a avea la bază un control prealabil, contrar prevederilor pct. 88 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Se reţine că Adresa nr. DGs 118 din 5 ianuarie 2011, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, conţine informaţii suficiente pentru a justifica revocarea autorizaţiilor de antrepozit şi respingerea cererii de reautorizare. De altfel, reclamanta nu a contestat faptul că s-a reţinut în sarcina ei existenţa unor obligaţii fiscale restante, ci împrejurarea că nu s-a luat în considerare situaţia dificilă prin care trece în această perioadă. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, raportat la cuantumul mare al obligaţiilor fiscale restante, dar şi la dispoziţiile art. 6 C. proc. fisc., autoritatea competentă, îndreptăţită să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, a aplicat just dispoziţiile art. 206 ind. 28 alin. (2) din Codul fiscal.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că dispoziţiile art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu prevăd imperativ aplicarea sancţiunii revocării autorizaţiei, autoritatea administrativă intimată, având doar dreptul şi obligaţia legală de a aprecia în concret situaţia de fapt fiscală pe care o are de analizat în raport de circumstanţele în care a fost săvârşită cât şi în raport de faptul că nu a fost sancţionată anterior pentru încălcarea dispoziţiilor art. 206 C. fisc.
Consideră recurenta că având în vedere consecinţele grave ale încetării activităţii de producţie, măsura revocării autorizaţiilor de antrepozit este abuzivă şi deciziile atacate au fost menţinute de către instanţa de fond.
Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că în lipsa unui act de control temeinic justificat în baza căruia Comisia să analizeze necesitatea luării măsurilor ce se impun, sancţiunea revocării autorizaţiei, apare ca fiind nelegal aplicată.
În fapt, consideră recurenta că după revocarea autorizaţiei pentru obligaţii restante la bugetul de stat, această măsură a fost infirmată, prin acordarea eşalonării la plată a acestora, astfel că nu mai erau îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune revocarea.
În ceea ce priveşte măsura respingerii cererii de reautorizare, recurenta-reclamantă a apreciat-o ca fiind nelegală, întrucât erau îndeplinite toate condiţiile legale la momentul depunerii documentaţiei.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, autoritatea fiscală competentă poate revoca autorizaţia de antrepozit fiscal în situaţiile în care antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.
În speţă, recurenta-reclamantă nu a contestat existenţa obligaţiilor fiscale restante la data emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal ci modul în care a fost aplicată sancţiunea prevăzută de lege de către intimată, cu interpretarea abuzivă a dispoziţiilor legale şi fără a examina în concret situaţia fiscală în raport de circumstanţele în care societatea a înregistrat aceste datorii la bugetul de stat, precum şi faptul că decizia a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor pct. 88 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicare ale art. 20628 din Legea nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Contrar criticilor formulate de recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată legalitatea deciziei prin care a fost revocată autorizaţia de antrepozit fiscal a acesteia, în raport de dispoziţiile legale ale art. 20628 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Neanalizarea circumstanţelor în care societatea a înregistrat obligaţii fiscale restante la bugetul de stat ca şi a faptului că ulterior revocării au fost suspendate măsurile de executare silită şi a fost aprobată eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale restante nu reprezintă elemente relevante în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute pentru revocarea autorizaţiei.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei cu privire la încălcarea dispoziţiilor pct. 88 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 la emiterea deciziei de revocare prin lipsa uni act de control prealabil întrucât astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză şi cum se menţionează chiar în cuprinsul deciziei atacate, obligaţiile fiscale restante au fost confirmate prin Adresa nr. DGs nr. 118 din 5 ianuarie 2011 emisă de DGFP Iaşi, aceste obligaţii nefiind de altfel contestate de către recurenta-pârâtă.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora caracterul nelegal al deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal ar fi fost confirmat ulterior prin eşalonarea la plată a obligaţiilor fiscale restante de către o instituţie din cadrul aceluiaşi minister, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nerelevante în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la momentul emiterii deciziei.
În fapt reeşalonarea obligaţiilor fiscale restante reprezintă o dovadă certă şi necontestată de către recurenta-reclamantă a faptului că la momentul emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal aceasta datora sumele respective şi în consecinţă erau îndeplinite condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile art. 20628 alin. (2) din C. fisc.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de reformare a sentinţei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.C. V. S.A. prin administrator judiciar Casa de insolvenţă Transilvania, Filiala Bucureşti SPRL împotriva Sentinţei nr. 292 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 268/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2719/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
