ICCJ. Decizia nr. 274/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 274/2013
Dosar nr. 2702/2/2010
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26 martie 2010, reclamanta K.K.L., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Despăgubirilor, a solicitat să fie obligată pârâta comisie să desemneze un evaluator în vederea verificării Raportului de evaluare întocmit de membrul A.N.E.V.A.R. – D.G., în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare şi metodele de evaluare recunoscute de A.N.E.V.A.R. şi agreate de pârâte, să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire până la concurenţa sumei de 201.595 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data emiterii deciziei, stabilită conform raportului de evaluare, întocmit de membrul acreditat A.N.E.V.A.R. – D.G., reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru imobilul compus din apartamentul şi cota de teren aferentă în suprafaţa utilă de 134,50 mp, situat în Bucureşti, sector 1, iar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să fie obligată să procedeze la emiterea titlului de plată pentru suma menţionată mai sus, pentru imobilul menţionat anterior.
În motivarea cererii, reclamanta arătat că dosarul cuprinzând Dispoziţia nr. 6935 din 20 noiembrie 2006 emisă în favoarea doamnei K.I.S., prin care s-a dispus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din apartamentul si cota de teren aferenta în suprafaţă utilă de 134,50 mp, situat în Bucureşti, sector 1, a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu nr. 35724/CC.
K.K.L. are calitatea de moştenitoare testamentară conform Certificatului de Legatar nr. 16 din 08 august 2008, de pe urma d-nei K.I.S., născuta S., decedata la data de 02 iunie 2007, data ulterioara emiterii Dispoziţiei nr. 6935 din 20 noiembrie 2006, neimpunându-se, prin urmare, modificarea acesteia.
În urma solicitării stadiului dosarului prin cererea nr. 713637 din 26 iunie 2007, Comisia a comunicat faptul ca acesta nu a fost selectat în vederea soluţionării, la acea data aplicându-se modalitatea aleatorie de selectare a dosarelor.
Reclamanta a arătat că a solicitat din nou stadiul de soluţionare al dosarului prin adresa din 22 octombrie 2009, iar, după aproape 3 ani, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor i-a comunicat faptul ca dosarele vor fi analizate şi transmise evaluatorului în ordinea înregistrării lor, iar până la data formulării acţiunii nu s-a ajuns la dosarul în cauză.
A precizat reclamanta că, înainte de a se adresa instanţei, a parcurs procedura prealabilă instituită de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin cererea înregistrata la A.N.R.P. sub nr. 861884 din 09 februarie 2010.
Pentru a facilita parcurgerea cu celeritate a etapei de evaluare a imobilului a depus la dosarul administrativ raportul de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, întocmit de D.G., expert evaluator proprietăţi imobiliare - acreditat A.N.E.V.A.R.
De la data parcurgerii plângerii prealabile şi până la data formulării prezentei acţiuni în contencios administrativ, autoritatea publică centrală nu a comunicat nici un răspuns şi a refuzat să soluţioneze cererea şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Nesoluţionarea cererii în termenul prevăzut de art. 2 alin. (10) lit. o) din Legea nr. 554/2004 reprezintă un abuz al autorităţii centrale.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând în susţinere necesitatea soluţionării cererii în raport de parcurgerea procedurii de verificare şi analizare a cererii în raport de prevederile Legii nr. 247/2005.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precizând că atribuţiile autorităţii, în speţă, nu pot fi exercitate decât după adoptarea unei soluţii de către Comisia pârâtă.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 3708 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta K.K.L. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Despăgubirilor şi a fost obligată pârâta să transmită Dosarul nr. 35724/CC către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare şi, ulterior, să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire. A respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. ca neîntemeiată. De asemenea, a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată, obligând pârâta Comisie la plata către reclamantă a sumei de 400 lei cu acest titlu.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Despăgubirilor, această autoritate va emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată, potrivit dispoziţiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor conţinând titlul de despăgubire emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite.
În prezentul litigiu, reclamanta nu este titulara unei decizii conţinând titlul de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost finalizată prin emiterea unei astfel de decizii, astfel că nu poate fi parcursă nici procedura referitoare la valorificarea titlului de despăgubire, conform prevederilor Capitolului VI, Titlul VII din actul normativ amintit, capitol introdus prin O.U.G. nr. 81/2007.
Prin urmare, acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu această pârâtă nu este întemeiată.
Faţă de pârâta Comisie, Curtea a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, apreciind că, în condiţiile în care dosarul reclamantei a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în prima parte a anului 2007, pârâta avea obligaţia a-l analiza într-un termen rezonabil.
În speţă, durata de mai mult de 4 ani de la data emiterii dispoziţiei prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri nu poate constitui în nici un caz un termen rezonabil din punct de vedere al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu care Legea nr. 247/2005 se completează în mod corespunzător, prin nesoluţionarea dosarului reclamanţilor într-un termen rezonabil aceştia fiind vătămaţi în drepturile lor legate de aplicarea dispoziţiilor legale privind emiterea acestui titlu.
3. Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 3708 din data de 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că instanţa de fond a greşit atunci când a reţinut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., având în vedere întreaga procedură administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005.
A mai arătat că dosarul reclamantei privind acordarea despăgubirii face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.
Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a arătat că, în condiţiile în care pârâta a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantei, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 275 C. proc. civ., impunându-se respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat. În subsidiar, a solicitat micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurenta – pârâtă a depus la dosar note de şedinţă prin care a învederat că prin O.U.G. 4/2012, aprobată prin Legea nr. 117/2012, emiterea titlurilor de despăgubire a fost suspendată până la data de 15 mai 2013.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.
II. Decizia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, formele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.
În fapt, prin Dispoziţia nr. 6935 din 20 noiembrie 2006 emisă în favoarea reclamantei, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Dosarul a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35724/CC, ulterior prin cererea nr. 713637 din 26 iunie 2007 şi adresa din 22 octombrie 2009, reclamanta solicitând soluţionarea acestuia.
Deşi a formulat numeroase notificări în acest sens, cererea reclamantei nu a fost soluţionată, pârâta comunicându-i faptul ca dosarele vor fi analizate şi transmise evaluatorului în ordinea înregistrării lor. Cu toate acestea, până la data formulării acţiunii, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 se află încă în faza de început.
Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă nu a procedat potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nesoluţionarea într-o asemenea durată de timp a cererii de emitere a deciziei conţinând titlul de despăgubire reprezintă o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil în acţiunile administraţiei.
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantei la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând cererea nr. 60858/00 şi pronunţând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 4/2012, aceasta a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
Într-adevăr, instanţa europeană a reţinut în motivarea hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
Referitor la criticile privind dispoziţia referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că nici acestea nu sunt întemeiate, dispoziţia respectivă fiind consecinţa aplicării în speţă, la cererea reclamantei, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, recursul fiind nefondat şi sub acest aspect.
În acest context, soluţia Curţii de apel este legală şi se impune a fi menţinută.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, având în vedere cererea intimatei-reclamante, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1000 lei, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiior art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 3708 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta - pârâtă la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata – reclamantă K.K.L., cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2029/2013. Contencios. Sesizări conform Legii... | ICCJ. Decizia nr. 2740/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
