ICCJ. Decizia nr. 3551/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3551/2013
Dosar nr. 5139/2/2008
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 august 2008 reclamanta A.N.A.R., a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 73 din 4 martie 2008, prin care a fost soluţionată, de către A.N.A.F – D.G.S.C., plângerea împotriva Deciziei de impunere nr. 322 din 19 decembrie 2007 şi a raportului de Inspecţie Fiscală parţială nr. 860343 din 17 decembrie 2007 emise de D.G.A.M.C., solicitând ca prin hotărârea pe care instanţa de judecată o va pronunţa, să dispună anularea deciziei contestate şi, subsecvent a Deciziei de impunere nr. 322 din 19 noiembrie 2007 şi raportului de Inspecţie Fiscală parţială nr. 860.343 din 17 decembrie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 73 din 4 martie 2008 a A.N.A.F. – D.G.S.C. a fost soluţionata plângerea cu nr. 506/ CC din 17 ianuarie 2008 împotriva Deciziei de impunere nr. 322 din 19 decembrie 2007 si a raportului de Inspecţie Fiscala parţiala nr. 860343 din 17 decembrie 2007.
A susţinut reclamanta că decizia de soluţionare a plângerii nu motivează in nici un mod pentru ce au fost înlăturate argumentele de fapt si de drept aduse in susţinerea plângerii, preluând in totalitate motivarea deciziei de impunere si constatările procesului verbal de inspecţie fiscala amintite.
S-a arătat in acţiune că prin actele administrative fiscale contestate s-au stabilit in sarcina A.N.A.R. "obligaţii fiscale suplimentare" reprezentând redevenţe miniere/venituri din concesiuni si închirieri în sumă de 11.612.357 lei, aferente perioadei 1 august 2001 - 30 septembrie 2004 şi majorări de întârziere de 16.196.251 lei, aferente perioadei 1 august 2001 - 30 noiembrie 2007, reţinându-se ca in perioada supusa inspecţiei fiscale direcţiile de ape au obţinut venituri din închirierea bunurilor din domeniul public al statului, stabilind suma de 9.104.468 lei ca venituri, majorări de întârziere in cuantum de 11.280,202 lei si penalităţi de întârziere in suma de 1.477.552, care s-ar cuveni bugetului de stat conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 213/1998.
A susţinut reclamanta că situaţia de fapt a fost greşit stabilită de către organele fiscale, arătând că în perioada verificata, A.N.A.R. au avut statut diferit, reglementat prin acte normative diferite, respectiv statut de companie naţională, societate comerciala pe acţiuni, cu capital integral de stat, în perioada 1 august 2001 - 19 septembrie 2002, potrivit prevederilor H.G. nr. 981/1998, iar după intrarea in vigoare a O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea A.N.A.R. si pana la finalul perioadei controlate, respectiv intre 20 septembrie 2002 - 30 septembrie 2004, a avut statut de regie autonoma.
Referitor la pretinsa nerespectare a prevederilor art. 16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia in cazul contractelor analizate cu prilejul inspecţiei fiscale parţiale, contestatoarea a precizat că in mod greşit organul fiscal a interpretat art. 4 şi art. 5 din contract trăgând concluzia că in fapt este vorba de un contract de închiriere, omiţând să aibă in vedere principiul libertăţii actelor juridice, potrivit căruia subiectele de drept sunt libere sa încheie orice acte juridice si orice convenţii in cadrul derulării raporturilor juridice, cu condiţia ca acestea sa nu contravină bunelor moravuri, ordinii publice sau normelor legale imperative.
A arătat reclamanta că in fapt este vorba despre un contract de prestări de servicii (antrepriza), obiectul contractului fiind reprezentat de un serviciu de gospodărire a apelor dintre cele enunţate de reglementările care privesc organizarea si funcţionarea A.N.A.R. atât in calitate de companie naţionala cat si de regie autonoma, cu obligaţiile clar stabilite, singura menţiune care poate conduce la concluzia că ar fi un contract de locaţiune - cea prevăzută de art. 15 din contract - "închirierea in tot sau in parte a serviciului contractat sau cesiunea acestuia unui sau mai multor terţi" – fiind o greşeală de redactare.
S-a mai susţinut că acelaşi regim a fost stabilit şi prin O.U.G. nr. 19/2006 privind utilizarea plajei M.N. şi prin O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere.
Referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea si dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii, referitoare la impozitarea cu 90% a veniturilor obţinute de societăţile comerciale şi companiile naţionale cu capital majoritar de stat şi de regiile autonome în baza contractelor de concesionare, închiriere sau asociere in participaţiune pentru activele sau spatiile proprii, a precizat reclamanta că datorita dispoziţiilor din actele care i-au reglementat organizarea si funcţionarea (O.U.G. nr. 107/2002, Legea nr. 404/2003), A.N.A.R. nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 133/1999, cel puţin pentru perioada de aplicabilitate a acestor acte normative.
A opinat reclamanta că O.U.G. nr. 107/2002 si Legea nr. 404/2003, prin obligaţiile pe care le-au instituit in sarcina A.N.A.R., exclud înstrăinarea bunurilor din patrimoniul propriu la care se referă contractele în cauza şi conţin dispoziţii legale speciale, derogatorii de la dispoziţiile Legii nr. 133/1999.
Prin întâmpinare pârâta A.N.A.F. a cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată, fiind reiterate motivele de fapt şi drept reţinute în decizia contestată, prin care a fost soluţionată plângerea contestatoarei.
A fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă Administraţia Finanţelor Publice Sector 1, ca autoritate publică ce a întocmit actul de control contestat.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 3919 din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea reclamantei A.N.A.R., în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. şi Administraţia Financiară Sect. 1 Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că inspecţia fiscala a vizat perioada 1 august 2001 - 30 septembrie 2004 si a avut ca obiectiv verificarea modului de respectare a prevederilor Legii nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea si dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii, precum si ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, fiind emisă Decizia de impunere nr. 322 din 19 decembrie 2007 prin care s-au stabilit in sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare in suma totala de 27.808.609 lei reprezentând 11.612.358 lei redevenţe miniere/venituri din concesiuni si închirieri si 16.196.251 lei majorări si penalităţi de întârziere aferente.
A mai reţinut judecătorul fondului că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) si (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea A.N.A.R. (în vigoare în perioada verificata), reclamanta administrează bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţia României (art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicata) şi în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, cu modificările ulterioare, precum si patrimoniul propriu, iar în perioada verificata, reclamanta a încheiat contracte de închiriere, de prestări servicii de gospodărire a apelor, de prestări servicii cu mijloace de mecanizare, sau privind asigurarea folosirii potenţialului piscicol al lacurilor de acumulare, veniturile astfel obţinute fiind in întregime reţinute de către aceasta, in temeiul dispoziţiilor art. art. 12 alin. (1) si (3) din Legea nr. 213/1998.
S-a arătat în considerentele hotărârii atacate că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 213/1998, sumele astfel încasate se fac venit la bugetul de stat, sau la bugetele locale, însă reclamanta a reţinut in totalitate veniturile rezultate din închirierea bunurilor din domeniul public pe care le deţinea in administrare.
Deşi unele contracte au fost intitulate ca fiind de prestare servicii, in fapt obiectul acestora consta intr-o închiriere ("închiriere foraj de observaţii", închirierea unor mijloace de mecanizare, utilaje, mijloace de transport "serviciul de asigurare a folosirii potenţialului piscicol" sau închirierea unor spatii), astfel că instanţa fondului a respins apărările reclamantei.
Totodată, s-a reţinut că până la data apariţiei H.G. nr. 241/2006 alin. (2) al art. 16 din Legea nr. 213/1998, „cu privire la reţinerea de către administrator a unei cote intre 20 - 50% din chirie”, nu a putut fi aplicat neexistând acte normative care sa precizeze care este cota din veniturile rezultate din închirierea bunurilor din domeniul public pe care le deţine in administrare de care putea beneficia reclamanta.
S-a înlăturat şi critica privind necompetenţa organelor fiscale de a "dispune o veritabila rectificare a bugetelor. şi, implicit a situaţiilor financiare", dat fiind dispoziţiile art. 6 lit. k) din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, aşa cum a fost modificată prin O.G. nr. 62/2002.
A mai reţinut Curtea de apel că, anterior publicării H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., au fost aplicabile prevederile pct. 9.alin. (14). din Anexa 1 - Instrucţiuni privind metodologia de calcul al impozitului pe profit aprobata prin H.G. nr. 859/2002 potrivit cărora verificarea prestaţiei se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor - situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere în suma de 11.280.202 lei şi penalităţile de întârziere în suma de 1.477.552 lei aferente sumei de 9.104.468 lei reprezentând venituri realizate din închirierea bunurilor din domeniul public s-a constatat că acestea sunt datorate de reclamantă, având în vedere principiul de drept "accesorium sequitur principale".
Au fost apreciate ca neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la suma de 2.507.889 lei reprezentând impozit pe veniturile din închirierea patrimoniului privat, suma de 2.971.962 lei reprezentând majorări de întârziere aferente si suma de 466.535 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente, întrucât potrivit art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, aceasta datorează un impozit de 90% pentru veniturile obţinute din închirierea bunurilor deţinute in proprietate privata.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 213/1998, art. 135 in forma anterioară republicării Constituţiei României şi art. 136 din Constituţia României s-a arătat in sentinţa atacată că în mod legal si corect organul de soluţionare al contestaţiei a constatat ca reclamanta putea sa înstrăineze bunurile proprietate privată.
În fine, judecătorul fondului nu şi-a însuşit concluziile expertului întrucât excede competenţei acestuia modul de aplicare în speţă a dispoziţiilor legale incidente cauzei.
Recursul.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A.N.A.R., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
Prima instanţă a reţinut în mod greşit că veniturile obţinute atât din închirierea bunurilor domeniu public cât şi din închirierea patrimoniului privat sunt sume datorate de reclamantă la bugetul statului, deşi în perioada supusă inspecţiei fiscale, bugetele de venituri şi cheltuieli ale companiei naţionale au fost aprobate prin hotărâri de guvern (H.G. 1018/2001, H.G. 120/2002, H.G. nr. 1530/2002).
De asemenea, instanţa de fond a înlăturat neargumentat concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, expertiză care a stabilit că sumele încasate în perioada 1 august 2001 – 30 septembrie 2004 de către A.N.A.R., din asigurarea de servicii de gospodărire a apei şi a altor astfel de servicii, nu fac obiectul prevederilor art. 16 din Legea nr. 213/1998.
Se susţine, în esenţă, de către recurentă că instanţa de fond a făcut o confuzie între contractele de închiriere încheiate de către reclamantă privind bunurilor proprietate publică şi privată pentru care trebuia şi s-a achitat impozitul conform dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 213/1998 şi a art. 12 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege şi contractele privind prestarea de diverse servicii - contracte care nu sunt supuse prevederilor menţionate şi pentru care se achită impozitele obişnuite.
Recurenta şi-a încadrat în drept, din punct de vedere procedural, criticile formulate în prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu subzistă, întrucât în speţă nu se poate pune problema interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii sau a schimbării naturii ori înţelesului lămurit al acestuia, instanţa stabilind în mod corect natura actelor ca fiind acte administrativ - fiscale (decizie de impunere, decizie de soluţionare a contestaţiei de către A.N.A.F. )acestea fiind actele atacate de reclamantă. În realitate, recurenta - reclamantă este nemulţumită de respingerea susţinerilor sale privind natura unor contracte ce au stat la baza calculării unor obligaţii fiscale suplimentare, dar aceste critici se încadrează la celelalte motive de recurs invocate, privind temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, respectiv art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Cu privire la susţinerile recurentei în legătură cu faptul că prima instanţă a interpretat în mod greşit contractele de prestări servicii, se constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, instanţa de control judiciar reţine că, deşi unele contracte au fost intitulate ca fiind de prestări servicii, în realitate obiectul acestora reprezenta o închiriere („ închiriere foraj de observaţii”, închirierea unor mijloace de mecanizare, utilaje, mijloace de transport, „serviciul de asigurare a folosirii potenţialului piscicol”).
Totodată, anterior publicării H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în perioada supusă controlului, au fost aplicabile prevederile pct. 9.14 din Anexa 1 – Instrucţiuni privind metodologia de calcul al impozitului pe profit aprobată prin H.G. nr. 859/2002, potrivit cărora: „Nu intră sub incidenţa art. 9 alin. (7) lit. s) din lege serviciile cu caracter ocazional prestate de persoane fizice şi juridice, care se refera la întreţinerea şi repararea activelor, servicii poştale, de comunicaţii şi de multiplicare. În baza acestor prevederi este necesar ca serviciile să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract scris care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi a tarifelor percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului.
Verificarea prestaţiei se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor - situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare."
Prin urmare, dispoziţiile legale impuneau ca realitatea prestării serviciilor să fie probată cu documente justificative care să ateste efectuarea acestora, probă pe care societatea reclamantă nu a făcut-o nici în faţa organelor fiscale, nici în instanţă.
În acest context, în mod corect instanţa de fond a înlăturat concluziile expertului contabil privind neaplicarea art. 16 din Legea nr. 213/1998 în legătură cu veniturile obţinute din contractele de prestări servicii, din moment ce respectivele contracte s-au dovedit a fi, prin natura clauzelor şi lipsa documentelor justificative ale prestării unor servicii, veritabile contracte de închiriere, calificarea juridică a unor operaţiuni economice fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, instanţa de control judiciar va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de AN.A.R. împotriva Sentinţei nr. 3919 din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 353/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3552/2013. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
