ICCJ. Decizia nr. 3552/2013. Contencios. Contract administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3552/2013
Dosar nr. 4148/1/2012
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Asupra contestaţiei in anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2010 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta SC F.M. SRL – G. (fostă SC I. SRL) a chemat în judecată pârâta A.P.D.R.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în tot a Deciziei nr. 14946 din 15 iulie 2010 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestaţia şi, pe cale de consecinţă, să dispună desfiinţarea, în principal totală, a procesului-verbal de constatare din data de 21 mai 2010, cu consecinţa exonerării în totalitate de la achitarea debitului de 7.124.595,65 lei, iar, în subsidiar, să dispună anularea parţială a procesului-verbal de constatare, cu consecinţa achitării de către societate a contravalorii în lei a sumei de 107.197,2 euro, reprezentând jumătate din diferenţa dintre 1.064.394,4 euro şi suma de 850.000 euro. Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între părţi a fost încheiat contractul cadru nr. C1/10205253700026 din 30 mai 2006, având ca obiect acordarea ajutorului public financiar nerambursabil, pentru punerea în aplicare a Proiectului A.O. - capacitate 400 capete/oră”, pârâta obligându-se să acorde o finanţare nerambursabilă de maxim 7.289.259 lei, echivalentă cu maxim 50% din valoarea totală eligibilă a proiectului.
În baza prevederilor contractuale, reclamanta a procedat la obţinerea de oferte pentru bunurile de care avea nevoie, inclusiv pentru linia de tăiere, iar ofertele au fost emise de către societăţi din Italia, având în vedere faptul că doar acele societăţi comerciale îndeplineau exigenţele de standard şi calitate şi, nu în ultimul rând, deoarece acţionariatul societăţii de la data respectivă era 100% italian.
Ulterior implementării proiectului şi achitării ajutorului public financiar nerambursabil, s-a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de contractul-cadru, fiind încheiat de către pârâtă procesul-verbal de constatare din data de 21 mai 2010, prin care s-a stabilit că societatea trebuie să restituie suma de 7.124.595.65 lei, pe care a încasat-o în baza contractului-cadru, cu motivarea că „a depus în mod intenţionat, cu rea-credinţă o ofertă supraevaluată” pentru a obţine fonduri nerambursabile S.A.P.A.R.D.
Împotriva procesului-verbal de constatare din 21 mai 2010, societatea a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Decizia nr. 14.946 din 15 iulie 2010.
În fapt, reclamanta arată că a achiziţionat pe bază de licitaţie de la societatea italiană Bulgarelli Equipment SRL linia de tăiere pentru preţul de 1.064.394,4 euro, acesta fiind preţul cel mai mic în raport cu ofertele depuse de către ceilalţi ofertanţi.
Cu privire la aspectele reţinute în procesul-verbal în sensul că între SC B.E. SRL şi S.S. SRL a existat o înţelegere cu privire la participarea la licitaţie a celei din urmă societăţi, participare care în realitate ar fi fost fictivă, reclamanta susţine că se afla în imposibilitate absolută de a cunoaşte că între participanţii la licitaţie a existat o înţelegere anterioară şi că ofertele nu erau depuse independent.
A susţinut reclamanta că este nereală afirmaţia din procesul-verbal că valoarea reală a liniei de tăiere este de 850.000 euro şi nu de 1.064.394,4 euro şi că SC F.M. SRL – G. în mod deliberat a depus pentru decontare valoarea mai mare, întrucât societatea a achitat suma de 1.064.394, 4 euro, iar nicidecum suma de 850.000 euro.
Pe de altă parte, în raport cu prevederile art. 2 din Regulamentul nr. 2988/95 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, reclamanta susţine că, în vederea determinării sancţiunii administrative, trebuie să fie avute în vedere mai multe criterii, printre care trebuie determinat este în ce măsură societatea cunoştea sau putea să cunoască existenţa înţelegerilor dintre cele două societăţi participante la licitaţie. Faţă de această împrejurare, reclamanta susţine că sancţiunea aplicată prin procesul-verbal, fiind cea mai aspră dintre sancţiunile prevăzute de art. 5 din Regulament, este disproporţionată faţă de conduita societăţii, întrucât era necesar să se facă dovada fraudei săvârşite de societate, aşa cum este definită de O.G. nr. 79/2003.
A mai susţinut reclamanta că, dacă se consideră că a existat o fraudare a intereselor comunităţii din partea SC B.E. SRL şi S.S., societăţii reclamante i-ar putea fi aplicată cel mult sancţiunea de obligare la restituirea contravaloarea în lei a sumei de 107.197,2 euro, reprezentând jumătate din diferenţa dintre 1.064.394, 4 euro şi suma de 850.000 euro, având în vedere prevederile art. 5 din Regulament referitoare la posibilitatea de retragere parţială a unui avantaj acordat prin norme comunitare, în raport cu valoarea de care a beneficiat nejustificat.
În ceea ce priveşte suspendarea executării actului administrativ, reclamanta a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 26 din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F.M. SRL – G. şi a respins cererea de suspendare a executării procesului-verbal de constatare din 21 mai 2010 întocmit de pârâta A.P.D.R.P.
Împotriva Sentinţei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F.M. SRL – G., criticând-o în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
Împotriva Sentinţei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC F.M. SRL – G., criticând-o în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 2460 din 17 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată in Dosarul nr. 1153/59/2010, s-a admis recursul declarat de SC F.M. SRL G. împotriva Sentinţei civile nr. 26 din 24 ianuarie 201 I a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fisca.
S-a modificat sentinţa atacată în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC F.M. SRL G. şi s-a anulat în parte Decizia nr. 14946 din 15 iulie 2010 şi procesul-verbal nr. 10374 din 26 mai 2010 emis de A.P.D.R.P., pe care le-a menţinut în limitele unui debit corespunzător echivalentului în lei al sumei de 214.394,4 euro.
A fost obligată intimata A.P.D.R.P. la plata sumei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea recurentei SC F.M. SRL – G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că existenţa neregulii a fost corect reţinută de instanţa de fond, fiind dovedită prin raportul Gărzii Financiare din M., din 2 aprilie 2009 şi raportul O.L.A.F. mijloc de probă admisibil în procedurile naţionale, potrivit art. 9 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 1073/1999 privind investigaţiile efectuate de O.L.A.F.
Înalta Curte a apreciat excesivă sancţiunea administrativă a restituirii întregului ajutor financiar acordat, aplicată de autoritatea emitentă şi menţinută de instanţa de fond.
Interpretând clauzele reglementare ale contractului de finanţare într-un sens care să concorde prevederilor Regulamentului nr. 2988/1995, în special ale art. 5 alin. (1) lit. c), s-a constatat că autoritatea competentă are un drept de apreciere asupra sancţiunii administrative pe care o consideră necesară şi adecvată scopului propus, putând opta pentru retragerea totală sau parţială a avantajului, în funcţie de toate circumstanţele cauzei – între care gradul de vinovăţie al beneficiarului, tipul concret al abaterii – faptă omisivă sau comisivă, efectele concrete asupra bugetului Uniunii.
S-a reţinut că, în speţă, constatărilor din Raportul O.L.A.F. referitoare la implicarea activă a recurentei – reclamante, prin reprezentanţii săi, în procedura de selecţie a ofertelor, soldate cu creşterea preţului de achiziţie de la 850.000 euro la 1.064.394,40 euro, le sunt contrapuse aspectele reţinute de D.N.A. – Serviciul Teritorial Timişoara, în rezoluţia de N.U.P. nr. 18/P/2010 din 19 decembrie 2011, în motivarea căreia s-a reţinut că beneficiarul proiectului a achitat furnizorului din Italia, prin bancă, întreaga sumă de 1.060.074 euro, neexistând probe privind încasarea vreunui comision de la firma câştigătoare.
Astfel, fără a înlătura responsabilitatea beneficiarului în respectarea obligaţiei de implementare a proiectului cu maximum de profesionalism, eficienţă şi vigilenţă, în conformitate cu cele mai bune practice în domeniul vizat şi în concordanţă cu prevederile contractului de finanţare [art. 1 alin. (2) din Anexa I], instanţa de recurs a reţinut că în contextul factual rezultat din probe şi faţă de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a U.E., măsura administrativă dispusă de autoritatea emitentă întruneşte elementele unei exercitări abuzive a dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, având un evident caracter excesiv, disproporţionat în raport cu împrejurările pe care s-a întemeiat şi cu interesul public urmărit, o măsură de recuperare parţială a avantajului acordat fiind aptă să asigure îndeplinirea scopului sancţiunii.
Împotriva Deciziei nr. 2460 din 17 mai 2012 a formulat contestaţie în anulare reclamanta de SC F.M. SRL G. (fostă SC I. SRL) prin administrator judiciar S.C.P. M.B. M. I.P.U.R.L., solicitând anularea acesteia şi, pe cale de consecinţă admiterea cererii de rectificare a erorii materiale, cu menţinerea în sarcina contestatoarei a obligaţiei de achitare a unui debit în valoare de 107.197,2 Euro, în locul debitului în valoare de 214.394,4 euro reţinut de instanţa de judecată.
În motivarea contestaţiei contestatoarea susţine că instanţa de judecată a săvârşit o greşeală materială când a stabilit obligaţia achitării unui debit corespunzător echivalentului în lei al sumei de 214.394,4 euro, ignorând prevederile art. 3 alin. (2) din Contractul cadru de finanţare nr. C1 10205253700026 din 30 mai 2006 încheiat de părţi, prevederi din care rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că intimata A.P.D.R.P. se angajase să acorde finanţare nerambursabilă societăţii contestatoare numai în limita a maximum 50% din valoarea totală a proiectului. Faţă de această prevedere, instanţa ar fi trebuit să menţină obligarea societăţii doar la plata a 50% din suma considerată o cheltuială nejustificată, pentru utilajul achiziţionat în cadrul contractului de finanţare.
În drept, recurenta a invocat prevederile art. 318 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de recurs, precum şi motivul de contestaţie invocat de contestatoare, Înalta Curte constată că prezenta cerere este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 318 C. proc. civ.: Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare ori de casare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, admisibilă numai în cazurile limitativ enunţate de lege (în speţa de faţă greşeală materială), textul care o prevede fiind de strictă interpretare, aceasta neputând fi promovată pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibile doar în recurs.
Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a aprecia că noţiunea de „greşeală materială” înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.
Analizând considerentele avute în vedere de instanţa de recurs, rezultă că suma stabilită de aceasta ca debit în sarcina beneficiarului nu este rezultatul unei erori materiale, în sensul reglementat de teza 1 a art. 318 C. proc. civ., ci reprezintă sancţiunea pe care instanţa de recurs a stabilit-o contestatoarei, ca urmare a neregulilor constatate de către O.L.A.F., sumă pe care instanţa a considerat-o adecvată scopului sancţiunii, potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) din Regulamentul C.E. nr. 2988/1995.
Prin urmare, instanţa de recurs nu a avut în vedere sumele decontate de A.P.D.R.P. în cadrul proiectului gestionat de contestatoare, ci prejudiciul efectiv produs ca urmare a neregulilor constatate în sarcina beneficiarului, pe care instanţa de recurs le-a considerat a fi corect reţinute de organele de control ale U.E.
Pentru considerentele menţionate cu referire la art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată, nefiind întrunite condiţiile acestui text de lege.
De altfel, pretinsa greşeală materială a mai fost analizată, ca situaţie de fapt şi de instanţa de recurs prin Încheierea din 15 iunie 2012, dată la care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale de calcul formulată de SC F.M. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC F.M. SRL G. (fostă SC I. SRL) prin administrator judiciar S.C.P. M.B. M. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei nr. 2460 din 17 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 1153/59/2010, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3551/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 3553/2013. Contencios → |
|---|
