ICCJ. Decizia nr. 3553/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3553/2013
Dosar nr. 93/1/2012
Ședința publică din 21 martie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
În ciclurile procesuale anterioare s-a reţinut că la data de 2 octombrie 2001, Guvernul României a sesizat Comisia de cercetare a averilor, constituită în baza Legii nr. 115/1996, de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu privire la S.A., care în perioada 1996 – 2000 a îndeplinit funcţia de prefect al Jud. Botoşani, iar la eliberarea din funcţie nu a depus declaraţia de avere, ceea ce face incident art. 6 al. 4 din actul normativ menţionat.
Aceeaşi Comisie a fost sesizată la data de 14 noiembrie 2001 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în temeiul art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 10 din Legea nr. 115/1996, solicitându-se declanşarea procedurii de control a averii soţilor S.A. şi S.M.
În motivarea actului de sesizare s-a arătat că, potrivit rechizitoriului din 12 noiembrie 2001, S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, evaziune fiscală, fals în declaraţii şi instigare la fals sub semnătură privată, reţinându-se că în perioada îndeplinirii funcţiei de prefect a dobândit bunuri ce depăşesc veniturile legal realizate, cu peste 6 miliarde lei.
Cele două sesizări au fost conexate.
Prin Ordonanţa nr. 1 din 18 februarie 2004, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a trimis cauza instanţei de judecată, respectiv Curţii de Apel Suceava, reţinând în motivare că, pentru perioada 1996 - 2000, cei doi cercetaţi au realizat din salarii un venit de 265.082.709 lei şi au achiziţionat o vilă, un apartament în Iaşi, peste 9 ha terenuri, mobilier, centrală termică, au avut depozite la bănci în lei şi valută, au dobândit acţiuni la societăţi comerciale, rezultând o diferenţă între venituri şi cheltuieli de 6 miliarde lei, pe care cercetaţii au refuzat să o justifice, neprezentând o dinamică a veniturilor şi cheltuielilor.
Reţinând necesitatea administrării de probe complexe, care ar duce la depăşirea termenului de trei luni impus de lege pentru soluţionarea sesizării, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a dispus trimiterea dosarului instanţei de judecată.
După administrarea probatoriului, pe care l-a extins, pentru determinarea exactă a situaţiei materiale a cercetaţilor, la perioada 1990 - 2001, Curtea de Apel Suceava, prin Sentinţa civilă nr. 4 din 23 iunie 2006, a dispus închiderea dosarului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, criticând-o pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 4422 din 31 mai 2007, a admis recursul şi a casat hotărârea atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru suplimentarea probatoriului.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Suceava, sub nr. 1272.1/39/2004, iar, prin Sentinţa nr. 3 din 24 februarie 2009, instanţa a închis din nou dosarul, cu motivarea că din compararea veniturilor licite obţinute de pârâţi în perioada supusă controlului cu cheltuielile efectuate se conchide că nu există nici un element de discrepanţă sau element care să ateste dobândirea ilicită a unor bunuri.
Recursurile Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, şi al Guvernului României – Secretariatul General al Guvernului au făcut obiectul Dosarului nr. 8700/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, care, prin Decizia nr. 1124 din 1 martie 2010, a admis recursurile, casând sentinţa recurată şi trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că nu au fost respectate dezlegările date prin prima decizie de casare în privinţa necesităţii suplimentării probatoriului, în sensul audierii nemijlocite a martorilor, administrării unor înscrisuri, precum şi a unei expertize care să examineze veniturile şi cheltuielile aferente fiecărei subperioade. S-au dat de asemenea indicaţii în privinţa relevanţei probatorii a unor înscrisuri prezentate de intimaţi, ca şi a unor prezumţii.
Instanţa de fond, conformându-se dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus, din oficiu, efectuarea unei expertize de specialitate.
Expertul a analizat în lucrarea efectuată, în concret, situaţia veniturilor şi cheltuielilor efectuate de către familia S. (cei doi cercetaţi şi cei doi copii ai lor care nu realizau venituri în perioadele analizate sau în una din ele), rezultând un total al veniturilor în cuantum de 177.042,83 lei şi un total al cheltuielilor în sumă de 395.740,69 lei.
Ulterior, prin obiecţiunile formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, admise de către instanţă, s-a recalculat capitolul cheltuieli cu privire la valoarea coşului zilnic, rezultând un total de 356.450,04 lei.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 406 din 25 noiembrie 2011 Curtea de Apel Suceava, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a admis sesizările formulate, în baza Legii nr. 115/1996, de Guvernul României şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, împotriva cercetaţilor S.A. şi S.M.,
- a constatat că aceştia au dobândit în mod nejustificat suma de 179.407,21 lei,
- a dispus confiscarea de la cercetaţi a acestei sume, actualizată cu dobânda legală de la data sesizării instanţei - 16 noiembrie 2001;
- a obligat cercetaţii să achite cheltuieli de judecată către Ministerul Justiţiei în sumă de 12.800 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, faţă de expertiza anterior efectuată, s-a impus lămurirea mai multor aspecte:
- Un prim aspect a vizat suma de 100.000 dolari SUA, instanţa reţinând că, aşa cum a constatat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ultima decizie, justificarea cercetatului este numai una parţială, în limita sumei de 62.000 dolari SUA, iar pentru diferenţă expertul desemnat a apreciat ca valabile concluziile instanţei de fond în primul ciclu procesual, luând în calcul suma de 84.160 lei la determinarea veniturilor.
- Alte aspecte au vizat rulajul bancar, alte cheltuieli, plata contravalorii unor materiale de construcţii, veniturile obţinute de cercetaţi, cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli ale acestora, instanţa apreciind, pe baza probatoriului administrat şi a rezultatelor expertizei, cuantumul sumelor astfel cum au fost ele evidenţiate, necontestate în concret de către S.A. şi S.M. prin obiecţiunile la raportul de expertiză.
În această privinţă s-a punctat în considerentele hotărârii atacate că singura obiecţie veritabilă se referă la contestarea sumelor rulate în bănci, pretinzându-se că nu ar fi vorba despre sume diferite, ci sume rulate prin diverse conturi şi bănci. Aceste susţineri nu au fost primite de către instanţă, neexistând un fir determinabil al retragerilor, coroborate cu depuneri, pentru a putea justifica faptul că ar fi vorba despre aceleaşi sume de bani.
- Un alt obiectiv este reprezentat de cuantumul sumelor rezultate din organizarea nunţii fiului cercetaţilor, instanţa apreciind că s-a reţinut justificat, la capitolul cheltuieli, suma de 20.000 lei necesară pentru organizarea nunţii, în schimb, în lipsa oricărei probe valabile şi în conformitate cu cutuma unui astfel de eveniment, susţinerile privind veniturile în cuantum de 60.000 lei ce le-ar fi dobândit nu pot fi reţinute (trebuie remarcat că această sumă ar fi fost obţinută la nivelul anului 2000).
- Cât priveşte apartamentul şi acţiunile B.R.D. achiziţionate de către fiica majoră a cercetaţilor, în perioada achiziţionării - 28 iunie 2000, instanţa a constatat că aceasta se afla în curs de şcolarizare, nefăcând dovada obţinerii în mod individual a unor venituri proprii, din orice surse.
- Referitor la sumele rezultate din vânzarea diamantelor sau a altor pietre preţioase provenite de la mama cercetatului, instanţa a apreciat ca neserioasă o astfel de afirmaţie a cercetaţilor S.A. şi S.M.
Instanţa a reţinut că, deşi se susţine că au fost moştenite diamante – 20, în valoare de 40.000 - 50.000 de dolari SUA, acestea nu apar în certificatul de moştenitor, deşi ar fi fost chiar în interesul cercetaţilor de a deţine un astfel de înscris justificativ, or, deţinerea unor astfel de valori presupune existenţa unor dovezi de provenienţă, certificate de calitate etc.
Instanţa de fond a constatat că înscrisurile justificative lipsesc aproape cu desăvârşire din probatoriile propuse de cercetaţi, fiind înlocuite doar cu declaraţii de martori, sau chiar cu declaraţii proprii de la S.A. (apropiaţi ai cercetaţilor, ceea ce poate sugera o atitudine subiectivă).
- Referitor la exploatarea de către fiul cercetaţilor a viţei de vie, instanţa, în analiza situaţiei, a pornit de la însăşi calitatea de student, apoi de avocat a acestuia, apreciind că avocaţii nu pot exercita, conform Legii nr. 51/1995, republicată în 2011, activităţi comerciale şi că susţinerile privind veniturile încasate nu doar că nu au fost dovedite prin contracte, procese-verbale sau alte înscrisuri, dar astfel de dovezi nu sunt detaliate nici pentru cheltuielile pentru realizarea producţiei.
- În ceea ce priveşte sumele pretinse a fi economii anterioare numirii în funcţie, instanţa a reţinut că declaraţia de avere nu le conţine şi nu s-au depus alte înscrisuri doveditoare (certificate, dovezi de conturi şi depozite, carnete de economii etc.), astfel încât declaraţiile martorilor nu pot fi primite pentru a face probe contrarii.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că, faţă de înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor şi veniturilor, cercetaţii se apără cu martori şi autoincriminări, care reprezintă, oricum, abuzuri de drept, cum ar fi modalităţile de introducere a sumelor de bani în România, venituri din chirii, din exploatarea viţei de vie şi, prin urmare, instanţa a apreciat că cele reţinute în suplimentul la raportul de expertiză sunt pe deplin justificate, fiind, de altfel, apreciate ca atare şi de Ministerul Public, inclusiv prin concluziile scrise.
- Referitor la suma de 68.160,35 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul proprietatea cercetaţilor, sumă care Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, solicită a fi inclusă în suma care urmează a fi confiscată de la cercetaţi, instanţa a apreciat că s-a produs o confuzie, întrucât cercetaţii nu au achitat o atare sumă – abuzând evident de poziţia cercetatului - însă, câtă vreme nu există o obligaţie de plată către creditor, confiscarea acestei sume ar reprezenta o dublă obligaţie pentru acelaşi act.
Aşa fiind, apreciind că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 115/1996, Curtea a constatat că suma de 179.407,21 lei apare ca nejustificată şi, conform dispoziţiilor art. 18, a dispus confiscarea de la cercetaţi a acestei sume.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că această operaţiune de confiscare a sumei, după 12 - 16 ani de la efectuarea actelor neconforme legii, la nivelul acelor ani, neactualizată, ar fi încurajatoare pentru cei care au efectuat atare operaţiuni, o încălcare a principiului privind repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, motiv pentru care, a dispus actualizarea acesteia cu dobânda legală.
Instanţa a obligat cercetaţii, ca parte căzută în pretenţii, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi la plata cheltuielilor de judecată, respectiv contravaloarea suplimentului de expertiză efectuat de expertul P.P., sumă care a fost achitată din fondurile Ministerului Justiţiei.
3. Recursurile declarate în cauză
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cât şi pârâţii S.A. şi S.M., fiind iniţial înregistrate la data de 6 ianuarie 2012 la secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea pronunţată la data de 15 octombrie 2012 Secţia civilă s-a dezînvestit în favoarea Secţiei contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
3.1. Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
În esenţă, acest recurent critică hotărârea Curţii de Apel, considerând că din probele administrate rezultă că se impune confiscarea unei sume mai mari, respectiv de 218.697,86 lei. În drept s-au invocat dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Structurând aspectele invocate, Înalta Curte reţine următoarele critici privind sumele reţinute la capitolul „cheltuieli”:
- nu s-a avut în vedere contravaloarea tuturor chitanţelor şi facturilor menţionate în situaţia întocmită în cursul urmăririi penale, privind achiziţionarea de bunuri şi servicii, în total 33.032, 78 lei şi 6.297 dolari SUA;
- trebuia inclusă şi suma de 15.244,10 lei, reprezentând contravaloarea unor materiale de construcţii (conform celor 6 avize de expediţie din anul 2000);
- a fost omisă suma de 166.999 lei, echivalentul a 90.000 dolari SUA, care reprezintă contravaloarea unor obligaţiuni cumpărate de pârât de la B.A. SA – Sucursala Botoşani în anul 2000, în numele fiului său S.T.
3.2. Recursul declarat de S.A. şi S.M.
La rândul lor, persoanele cercetate au criticat hotărârea fondului în mai multe privinţe, achiesând la prima variantă expertizei P. care a relevat venituri mai mari decât cheltuielile şi, ca atare, au solicitat ca în temeiul art. 312 alin. (1) Și alin. (3) C. proc. civ. să se admită recursul lor, să se modifice sentinţa şi să se închidă dosarul de cercetare a averii lor.
În amplul memoriu de recurs nu sunt sistematizate criticile formulate de recurenţi. Grupând aspectele invocate prin raportare la considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte reţine că aceasta este combătută în următoarele privinţe:
- sesizarea Guvernului României este nulă în raport de prevederile art. 9 din Legea nr. 115/1996, actualmente abrogat;
- expertiza a fost dispusă din oficiu, cu încălcarea limitelor stabilite prin a doua decizie de casare, care statuase asupra suplimentării probatoriului cu o expertiză de specialitate „în aceleaşi condiţii stabilite prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, pentru a se concluziona asupra disponibilităţilor de investire în bunurile ce constituie averea părţilor”; nu li s-au încuviinţat obiecţiunile şi li s-a respins cererea de audiere a expertului;
- expertul s-a pronunţat asupra valorii probatorii a unor dovezi fără a avea competenţa necesară; nu a luat în considerare o serie de venituri deşi acestea erau dovedite;
- în mod greşit s-a respins apărarea referitoare la sumele de bani rulate prin bănci, deşi aceasta fusese clarificată prin expertiza C.A.,
- au fost înlăturate fără temei probele (declaraţiile de martor) care lămureau situaţia veniturilor în cuantum de 60.000 lei obţinute de la nunta fiului ori din exploatarea de către acesta a viţei de vie, ca şi provenienţa fondurilor utilizate pentru dobândirea apartamentului şi acţiunilor B.R.D. de către fiica majoră; în acest context, recurenţii mai combat şi extinderea cercetării averii asupra bunurilor dobândite de copiii majori ai cuplului;
- instanţa de fond a ierarhizat probele, neţinând seama de declaraţiile martorilor prin care au probat vânzarea diamantelor sau a altor pietre preţioase provenite de la mama cercetatului ori modul în care a fost administrată suma de 100.000 dolari S.U.A. a cumnatului S.L.;
- dreptul de a confisca suma stabilită în sentinţă s-a prescris conform art. 138 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare;
- actualizarea cu dobânda legală de la data sesizării instanţei nu are suport legal.
4. Procedura derulată în recurs
În termen legal au formulat întâmpinare recurenţii S.A. şi S.M. şi intimata A.N.I.
De asemenea, recurenţii S.A. şi S.M. au depus şi concluzii scrise.
În esenţă, recurenţii-pârâţi arată în întâmpinare că prima instanţă nu a putut include sumele respective la capitolul cheltuieli, câtă vreme nu s-a dovedit că emiterea facturilor şi a avizelor de expediţie a fost urmată de o plată; cât priveşte suma de 166.999 lei (90.000 dolari SUA) folosită pentru achiziţionarea unor obligaţiuni M.F., aceasta aparţinea fiului lor, S.A. acţionând pe seama acestuia.
În concluziile scrise sunt dezvoltate criticile prezentate succint la punctul anterior, insistându-se asupra ideii că soluţia adoptată de prima instanţă este în contradicţie flagrantă cu regimul juridic al prezumţiei dobândirii licite a averii, consacrată în art. 44 alin. (8) din Constituţie.
Odată cu „Precizările” din data de 1 octombrie 2012, recurenţii-pârâţi au depus la dosarul cauzei înscrisuri: declaraţii notariale ale numiţilor S.T.C. şi S.D., precum şi comunicări de la B.R.D. şi B.P. privind operaţiunile bancare derulate de S.T.C.
Prin întâmpinarea formulată, intimata A.N.I. a solicitat, în principal, admiterea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, şi respingerea recursului persoanelor cercetate iar, în subsidiar, respingerea ambelor recursuri ca nefondate, cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe.
În dezvoltare, intimata a arătat că achiesează la criticile formulate de parchet, considerând că trebuiau incluse la „capitolul cheltuieli” toate sumele menţionate în facturi şi avize de expediţie, ca şi suma de 90.000 dolari S.U.A. utilizată pentru dobândirea obligaţiunilor M.F.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma tuturor criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări şi a concluziilor scrise, Înalta Curte a ajuns la concluzia că nu există motive care să atragă modificarea ori casarea acesteia.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
După cum rezultă din prezentarea rezumativă de la pct. I.1 din decizie, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Apel Suceava, în temeiul art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 (în vigoare în epoca respectivă) considerând că este îndeplinită ipoteza textului normativ, respectiv că din probele administrate a rezultat că persoanele cercetate: S.A. şi S.M. (soţi) nu au dobândit licit o parte din avere, existând un dezechilibru între venituri şi cheltuieli în intervalul ianuarie 1997 - ianuarie 2001, perioadă în care S.A. a exercitat funcţia de prefect al Jud. Botoşani.
În al treilea ciclu procesual, după administrarea unui probatoriu amplu şi complex, Curtea de Apel Suceava, a ajuns la concluzia că suma de 179.407,21 lei apare ca nejustificată şi a dispus confiscarea conform art. 18 din acelaşi act normativ.
Această soluţie este corectă, reflectând o abordare corespunzătoare a problematicii cauzei şi o analiză echilibrată a susţinerilor părţilor prin prisma mijloacelor de probă existente la dosar.
După reevaluarea tuturor dovezilor administrate pe parcursul soluţionării cauzei, inclusiv a înscrisurilor noi prezentate în recurs, Înalta Curte a ajuns la concluzia că se impune păstrarea sentinţei fondului.
Răspunzând punctual la criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la sesizarea Guvernului României
Într-adevăr, considerentul fondului referitor la existenţa unei sesizări a Guvernului României, adresate Comisiei de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Suceava, este greşit.
În ciclul procesual anterior, Guvernul însuşi criticase acest aspect, arătând că adresa datată 2 octombrie 2001 reprezintă un răspuns la Adresa nr. 2760 din 21 septembrie 2001 a Procurorului general al României, nicidecum un act de sesizare (filele 11 Și 15, Dosar nr. 3880/1/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
Cu toate acestea, înlăturarea acestui considerent, nu poate avea ca efect reformarea sentinţei întrucât sesizarea comisiei de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, este legală, acesta încadrându-se în sfera subiecţilor activi calificaţi enumeraţi limitativ la art. 9 alin. (2) lit. a) din lege (forma de la data respectivă).
1.2. Referitor la modul de evaluare a probatoriului administrat
În esenţă, recurenţii-pârâţi S.A. şi S.M. au criticat faptul că instanţa de fond a acordat prevalenţă înscrisurilor în dauna declaraţiilor de martori.
În special în privinţa fondului de 100.000 dolari SUA provenit de la cumnatul S.L. şi a sumelor rezultate din vinderea diamantelor şi a altor pietre preţioase moştenite din familie, recurenţii consideră că procedeul instanţei de fond este nelegal, îngrădindu-le practic dreptul la apărare.
Acest punct de vedere nu poate fi primit.
Prima instanţă nu a ierarhizat probele administrate în sensul sugerat de recurenţi, ci, cu o motivare pertinentă a înlăturat declaraţiile de martor neconvingătoare şi, pe alocuri, neverosimile.
Astfel, în privinţa sumei de 100.000 dolari SUA despre care s-a susţinut că finul S.L., cetăţean botswanez, i-o remisese recurentului S.A. în cursul anului 1998, instanţa de fond era datoare să respecte îndrumările din Decizia de casare nr. 1124 din 1 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, potrivit cărora declaraţiile martorilor audiaţi reprezintă numai probe indirecte (martorii au relatat împrejurări cunoscute de la persoanele cercetate, iar nu nemijlocit). Pentru clarificarea acestor situaţii de fapt, instanţa de control judiciar a indicat să se completeze probatoriul în sensul de a se prezenta: „justificări cu privire la posibilităţile materiale reale ale rudei din străinătate (…) ori vreun document vamal de introducere a acestora (sumele de bani, n.r.) în ţară”. Totodată s-a punctat împrejurarea că suma în discuţie nu s-a menţionat pe parcursul soluţionării procesului penal şi nici în prezenta cauză, în primul ciclu procesual. Nu în ultimul rând, în aceeaşi decizie s-a mai reţinut că adiţionarea tuturor sumelor pretins primite în contextul analizat se ridică la suma de 64.000 dolari SUA, iar nu 100.000 dolari SUA cum susţin recurenţii S.
Cum la rejudecare nu s-au adus dovezi suplimentare, concluzia judecătorului fondului este la adăpost de orice critică.
În privinţa presupuselor sume obţinute prin valorificarea diamantelor, moştenire de familie, declaraţiile martorilor au fost înlăturate întrucât nu se coroborau cu nici un alt element probatoriu.
Instanţa a constatat cu temei că veniturile în discuţie nu pot fi reţinute, câtă vreme pietrele preţioase nu figurează în certificatul de moştenitor eliberat după decesul mamei recurentului-pârât, nu există nicio altă dovadă de provenienţă, certificat de calitate ori vreun act de vânzare, în pofida valorii ridicate a bunurilor.
De altfel, Înalta Curte consideră că afirmaţia potrivit căreia în cursul anului 1999 S.A. ar fi realizat operaţiunea de valorificare a „pietrelor” în B. (Africa) în timpul unei misiuni economice, obţinând suma totală de „circa 23.000 dolari SUA” (potrivit declaraţiei notariale a fratelui S.D. ataşată în recurs, fila 61) nu este verosimilă. Nici piaţa pe care s-ar fi realizat tranzacţia şi nici modul în care s-ar fi introdus suma primită cu titlu de preţ în ţară (profitându-se de avantajele deţinerii unui paşaport diplomatic) nu pot susţine ideea că veniturile familiei trebuie întregite cu valoarea în discuţie.
1.2. Referitor la expertiza administrată în cauză
Contrar susţinerilor recurenţilor S.A. şi S.M., suplimentul de expertiză dispus din oficiu prin încheierea de la 17 septembrie 2010 nu a încălcat limitele deciziei de casare. În această decizie, după ce s-au analizat diferitele componente ale balanţei de venituri şi cheltuieli a familiei S. s-a statuat în sensul necesităţii unei expertize, „în aceleaşi condiţii stabilite prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, pentru a se concluziona asupra disponibilităţilor de investire în bunurile ce constituie averea părţilor, prin raportare la sursele prezente aferente fiecărei subperioade, excluzând la capitolul cheltuieli sumele anterior indicate”.
Prin urmare, ideea preluării integrale a concluziilor raportului de expertiză iniţial este lipsită de consistenţă, câtă vreme tocmai existenţa unor aspecte noi a generat utilitatea unor lămuriri suplimentare. Totodată apare ca excesivă susţinerea recurenţilor Simionovici în sensul că suplimentul de expertiză contabilă reclama simple calcule matematice, la îndemâna părţilor şi a instanţei de judecată, în condiţiile în care amploarea lucrării (filele 94 - 123 dosar fond) şi complexitatea realizării balanţei venituri/cheltuieli pe subperioade demonstrează contrariul.
Cât priveşte susţinerea potrivit căreia expertul şi-a depăşit competenţele, stabilind relevanţa şi pertinenţa anumitor mijloace de probă, Înalta Curte observă că aceasta este contrazisă chiar de considerentele prezentate rezumativ în partea introductivă a acestei decizii din care rezultă analiza judecătorului cauzei în această privinţă.
Este evident că expertul P.P. şi-a cantonat propriile constatări la considerentele deciziei instanţei de control judiciar (a şi precizat acest lucru la lit. a) „Împrejurările dispunerii suplimentului de expertiză” din raportul de expertiză contabilă) dar aceasta nu înseamnă că s-a substituit judecătorului cauzei.
Pe de altă parte, expertul a realizat mai multe variante de calcul, ca răspuns la obiecţiunile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, dar şi de către persoanele cercetate, instanţa de judecată având în vedere varianta care reflectă cel mai bine situaţia veniturilor şi cheltuielilor dovedite iar nu prezumtive.
1.3 Referitor la bunurile dobândite pe numele copiilor majori ai cuplului S.
Nemulţumirea recurenţilor-pârâţi vizează pe de o parte extinderea cercetării cu privire la averea copiilor lor majori şi, pe de altă parte, concluzia adoptată.
Din declaraţia dată de S.A. (filele 201 - 204,dosar fond) rezultă că în perioada de referinţă (decembrie 1996 - ianuarie 2001, fiica recurenţilor, devenită majoră la 22 aprilie 1999, şi-a continuat studiile, absolvind facultatea în anul 2004. Aşa fiind, în lipsa unor dovezi care să demonstreze că aceasta avea alte surse de venit, s-a stabilit în mod corect că fiica s-a aflat în întreţinerea părinţilor în întregul interval supus analizei.
În privinţa fiului, acesta şi-a terminat studiile universitare în „1996 - 1997”, potrivit aceleiaşi declaraţii, dar a continuat să fie întreţinut de părinţi până la data de 17 ianuarie 1998 când şi-a început activitatea profesională (avocat în Baroul Botoşani).
Aceasta este şi limita temporală până la care expertul contabil l-a inclus pe fiu la calculul cheltuielilor constând în „coşul zilnic” (fila 176, dosar fond).
Potrivit dispoziţiilor art. 10 teza a II- a din Legea nr. 115/1996 (forma în vigoare la data sesizării instanţei de judecată) „Sunt supuse controlului şi bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afinii de acelaşi grad, precum şi cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană”.
Ca urmare, în mod justificat prima instanţă a extins verificările şi în privinţa descendenţilor cercetaţilor, chiar majori fiind, existând o prezumţie legală relativă că fondurile cu care au fost procurate bunurile respective aparţineau de fapt părinţilor lor.
Că lucrurile chiar au stat aşa rezultă cu evidenţă din împrejurarea că nu s-a prezentat nicio explicaţie plauzibilă pentru modul în care fiica majoră a dobândit lichidităţile necesare pentru a achiziţiona în anul 2000, studentă fiind, un apartament în municipiul Iaşi, preţul indicat în contractul autentic fiind de 8.000 lei dar şi acţiuni în cuantum de 57.992,13 lei de la B.R.D. - Sucursala Botoşani.
Dimpotrivă, în privinţa sumei de 166.999 lei – echivalentul a 90.000 dolari SUA - reprezentând contravaloarea obligaţiunilor cumpărate în anul 2000 de la Banca Agricolă SA – Sucursala Botoşani pe numele fiului recurenţilor-pârâţi, aceasta nu a fost reţinută la cuantumul cheltuielilor întrucât înscrisurile administrate au avut aptitudinea de a răsturna prezumţia legală.
Astfel, scrisoarea B.R.D. – G.S.G. – Sucursala Botoşani din 11 aprilie 2012 (fila 53, Dosar 93/1/2012) confirmă că în perioada 1998 - 2000 fiul persoanelor cercetate, devenit avocat, a avut un rulaj de aproximativ 134.000 dolari SUA, sumă care justifică achiziţionarea obligaţiunilor respective. De altfel, ulterior operaţiunii în discuţie, în cursul anului 2002, suma rezultată din răscumpărarea obligaţiunilor (91.409 dolari SUA) a fost transferată în depozite la termen pe numele aceleiaşi persoane, ceea ce confirmă concluzia că banii îi aparţineau.
Prin urmare, critica formulată de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în această privinţă este nefondată.
1.1. Referitor la veniturile persoanelor cercetate
Pe lângă aspectele analizate anterior (pct. II. 1.2) recurenţii-pârâţi S. au mai combătut neincluderea la capitolul venituri a sumelor provenite de la nunta fiului, a sumelor obţinute din exploatarea viţei-de-vie iar în privinţa depunerilor bancare au criticat reţinerea lor ca fiind cheltuieli nu şi venituri.
Argumentele reiterate în recurs nu au însă aptitudinea de a conduce la o altă concluzie.
Astfel, în ciclul procesual anterior s-a tranşat chestiunea destinaţiei „darului de nuntă” în cuantum de 60.000 lei, instanţa de control judiciar statuând în Decizia nr. 1124/2010 că acesta a revenit soţilor, fiind bun comun „atât conform tradiţiei, cât şi conform jurisprudenţei constante în materie”, în condiţiile în care „martorii audiaţi nu au făcut referire la existenţa vreunei înţelegeri de natură să înlăture acest caracter sau cu privire la cedarea respectivei sume în schimbul simplei folosinţe a unui apartament”.
Ca urmare, instanţa de fond era obligată conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. să-şi însuşească problema de drept dezlegată.
Referitor la suma de 42.640 lei, reprezentând venituri din exploatarea suprafeţei de 10 ha viţă-de–vie, proprietatea fiului recurenţilor-pârâţi, instanţa de fond a reţinut lipsa dovezilor (contracte, procese verbale de valorificare, etc.) atât în privinţa sumelor încasate, cât şi a cheltuielilor făcute pentru obţinerea lor, precum şi lipsa de temei legal a unei astfel de pretenţii.
Fără a nega posibilitatea unei înţelegeri tată-fiu în sensul sprijinirii acestuia din urmă în activitatea de administrare a podgoriei, în dezacord cu abordarea formalistă potrivit căreia în lipsa încheierii unui contract de arendă între cei doi conform Legii nr. 16/1994 trebuie ignorat orice efect al acordului părţilor, Înalta Curte apreciază în echitate că aceste sume au profitat în exclusivitate fiului persoanelor cercetate, întregind veniturile ce i-au fost recunoscute la punctul anterior şi care au servit la achiziţionarea obligaţiunilor în cuantum de 90.000 dolari SUA.
În fine, în privinţa depunerilor bancare (obligaţiuni de tezaur, certificate de depozit şi conturi deschise pe termen de 3 - 6 luni cu dobânda capitalizată) instanţa de fond a preluat corect concluziile expertului contabil care a analizat raţional aceste operaţiuni, încadrându-le la capitolul cheltuieli cu capitalul investit. Evident că în măsura în care aceste valori au constituit surse de venituri suplimentare, prin diferenţele de curs valutar şi dobânzile acordate de bănci,au fost trecute la capitolul venituri în cadrul situaţiilor întocmite pe cele trei subperioade, neputându-se reţine o abordare contradictorie a primei instanţe.
1.2. Referitor la cheltuielile persoanelor cercetate
Pe lângă cheltuielile făcute cu întreţinerea copiilor şi obligaţiunile dobândite de fiu, după cum s-a detaliat la pct. II.1.4, la acest punct vor fi examinate celelalte critici din recursul Ministerului Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, care combat neincluderea în acest capitol a contravalorii tuturor chitanţelor şi facturilor menţionate în situaţia întocmită în cursul urmăririi penale (în total 33.032,78 lei şi 6297 dolari SUA), precum şi a contravalorii celor 6 avize de expediţie din anul 2000 (materiale de construcţii în valoare de 15.244,10 lei).
În esenţă, aceeaşi problematică a fost abordată şi în obiecţiunile pe care reclamantul Ministerului Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, le-a formulat la raportul de expertiză contabilă, expertul răspunzând în sensul că nu a identificat documente care să ateste plata respectivelor sume, mai ales că în procesul penal s-a stabilit că multe dintre înscrisurile menţionate sunt false (fictive).
Acest punct de vedere însuşit de judecătorul fondului este împărtăşit şi de instanţa de recurs, care, pe lângă argumentul expus mai reţine şi că neplata materialelor de construcţii care au servit la edificarea imobilului proprietatea familiei Simionovici este confirmată de litigiul comercial purtat ulterior perioadei verificate (Dosar nr. 907/E/2003 Tribunalul Botoşani, secţia comercială şi de contencios administrativ).
Ca urmare, nu există temei faptic şi legal pentru a considera că sumele indicate de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, au fost plătite de persoanele cercetate în intervalul 1996 - 2001.
1.3. Referitor la prescripţie
Toate consideraţiile recurenţilor-pârâţi privitoare la prescripţie (invocă atât prescripţia dreptului la acţiune, cât şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită) sunt greşite.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă care reprezenta dreptul comun în materie de prescripţie „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
Or, incontestabil, cererea de cercetare a averii a fost formulată în interiorul termenului de 5 ani „de la data încheierii mandatului sau a eliberării din funcţie”, după cum dispunea art. 28 alin. (3) din Legea nr. 115/1996.
Cât priveşte prescripţia dreptului de a porni executarea silită a creanţei bugetare – definită ca atare de art. 31 din Lege – aceasta vizează un aspect exterior sentinţei atacate, care constituie titlu executoriu abia de la data validării sale prin respingerea recursurilor, adică de la data de 21 martie 2013.
1.8. Referitor la modalitatea de actualizare a sumei dobândită nejustificat
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, instanţa de fond a dispus confiscarea sumei de 179.407,21 lei de la persoanele cercetate.
Având în vedere intervalul mare de timp scurs între perioada verificată şi data pronunţării sentinţei, precum şi notorietatea devalorizării monedei naţionale, în contextul în care valorile indicate în raportul de expertiză contabilă nu au fost actualizate, Înalta Curte consideră echitabil procedeul judecătorului fondului de a obliga pe pârâţi şi la plata dobânzii legale de la data sesizării instanţei de judecată: 16 noiembrie 2001.
Faptul că actul normativ în temeiul căruia se dispune confiscarea (Legea nr. 115/1996) nu prevede expres posibilitatea „actualizării” sumei dobândite în mod nejustificat nu poate fi interpretat în sensul dorit de recurenţii-pârâţi. Este evident că stabilind alternativ „fie confiscarea bunurilor sau a cotei părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză” (art. 18 alin. (1) din lege) legiuitorul a avut în vedere valoarea de la momentul pronunţării sentinţei, iar nu o valoare corespunzătoare momentului în care s-au realizat veniturile şi s-au făcut cheltuielile, în speţă cu mai mult de 10 ani în urmă.
Pe de altă parte, modalitatea de actualizare aleasă reflectă echilibrul care trebuie să existe între interesul privat al persoanelor cercetate şi interesul public.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la punctul anterior, constatând că prezumţia dobândirii licite a averii instituită prin art. 44 alin. (8) din Constituţie, una din garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, a fost răsturnată în privinţa sumei de 179.407,21 lei, în temeiul art. 20 din Legea nr. 115/1996 şi art. 312 alin. (1) Și (3) C. proc. civ., se vor respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, şi de S.A. şi S.M., împotriva Sentinţei nr. 406 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3552/2013. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 356/2013. Contencios → |
|---|
