ICCJ. Decizia nr. 4762/2013. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4762/2013
Dosar nr. 5994/2/2011
Şedinţa publică de la 29 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei.
Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 iunie 2011, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu C.N.A., a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 433 din 9 iunie 2011, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 iei, iar în subsidiar, să se constate că sancţiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporţionată faţă de gravitatea faptei reţinute şi să se dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice.
În temeiul dispoziţiilor art. 952 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, a solicitat suspendarea sancţiunii până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile pe fondul cauzei.
În motivarea acţiunii, a susţinut că nu a existat nicio încălcare a textelor de lege care reprezintă temeiul de drept al sancţiunii aplicate de C.N.A. şi că pârâtul face o interpretare eronată a textelor de lege pe care le invoca în decizii, încercând să stabilească în sarcina reclamantei o culpă care nu îi aparţine.
A arătat că textul declaraţiei incriminat de către C.N.A. nu are absolut nicio legătură cu reclamanta. Expresiile jignitoare şi limbajul complet necorespunzător nu îi aparţin nici în cea mai mică măsură. Abuzul în exercitarea dreptului la libera exprimare a fost săvârşit în exclusivitate de către europarlamentar. Faptul că, în cadrul monologului rostit, europarlamentarul a avut un subit derapaj verbal, nu putea fi prevăzut de către reclamantă.
Referitor la susţinerea pârâtului că fapta contravenţională săvârşită ar consta în neîntreruperea legăturii şi revenirea în studio, deşi dispunea de mijloacele necesare, reclamanta a precizat că nu doar mijloacele tehnice sunt relevante în cazul întreruperii intempestive a unei transmisiunii în direct, deoarece într-o televiziune de ştiri, decizia întreruperii discursului unui europarlamentar se ia de către directorul de producţie, care nu o poate comunica direct reporterului, ci face acest lucru prin intermediul prezentatorului, care la rândul sau nu poate transmite decizia într-o maniera atât de abruptă şi lipsită de orice fel de eleganţă.
Iar pe de altă parte, chiar dacă timpul ar fi fost suficient, întreruperea emisiei nu poate fi făcută în maniera impusă de C.N.A. prin decizia sa.
A mai arătat că toate aceste aspecte nu au fost în niciun fel analizate de C.N.A., deşi ele reprezintă elemente circumstanţiale definitorii ale exercitării dreptului la libera informare.
De asemenea, C.N.A. nu a luat în considerare nici faptul că după întreruperea transmisiei în direct, prezentatorii emisiunii au criticat fără menajamente declaraţia europarlamentarului.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 5886 din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, începând cu ora 16.42, emisiunea „E.S.", din data de 5 mai 2011, a fost întreruptă, iar de la sediul Parchetului General a fost transmisă o declaraţie de presă susţinută de dl. C.V.T. europarlamentar, care a spus că nu mai are un sediu în care să invite jurnaliştii pentru declaraţii de presă, astfel că i-a chemat la Parchet.
În cadrul acestei declaraţii de presă, domnul C.V.T. a formulat diverse acuzaţii la adresa politicienilor români şi o posibilă complicitate între şefii A.N.I. şi procurorul general L.C.K., adresând cuvinte jignitoare la adresa tuturor celor pe care i-a considerat vinovaţi de cea mai recentă acţiune a A.N.I. împotriva sa.
A mai reţinut că moderatorii emisiunii nu au avut iniţiativa de a stopa acest discurs ce a conţinut un limbaj suburban, jignitor, previzibil, de altfel, cunoscută fiind personalitatea temperamentală a d-lui C.V.T., care tinde în mod constant să depăşească limitele „libertăţii de exprimare".
Prin Decizia nr. 433/2011, reclamanta SC A. SA a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 10.000 lei, reţinându-se încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 30 şi 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, C.N.A. apreciind că materialul audiovizual, prin conţinutul său, a fost de natură să prejudicieze imaginea unor persoane.
Prima instanţă a reţinut, de asemenea, că în concordanţă cu prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 din C.E.D.O., legiuitorul a instituit în cuprinsul Legii audiovizualului nr. 504/2002, la art. 3, principii cu caracter general, care prevăd că prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului.
Prin urmare, Curtea a constatat că nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la liberă exprimare al reclamantei, întrucât textele de lege, în speţă, art. 3 din Legea audiovizualului şi art. 30 şi 34 din Codul audiovizualului respectă normele constituţionale ori convenţionale, protejând drepturi fundamentale ale omului, precum cel la imagine şi demnitate umană, libertatea de exprimare nefiind un drept care să se bucure de o protecţie absolută, aşa cum susţine reclamanta în cuprinsul acţiunii, ori care să prevaleze asupra altor drepturi ale altor subiecţi, având, în fond, o valoare egală cu celelalte.
Reclamanta are obligaţia permanentă de a avea o conduită de respectare şi de prevenire a încălcării dispoziţiilor legale, astfel încât principiile şi normele ce guvernează comunicarea audiovizuală să nu fie încălcate.
Instanţa de fond a reţinut că susţinerea potrivit căreia declaraţia incriminată de C.N.A. nu are nicio legătură cu reclamanta este în contradicţie cu prevederile Codului audiovizualului, conform cărora "furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, viaţa privată, onoarea şi reputaţia, precum şi dreptul la propria imagine".
Prima instanţă nu a luat în considerare nici susţinerea reclamantei conform căreia C.N.A. nu a ţinut seama de faptul că după întreruperea transmisiei în direct, prezentatorii emisiunii au criticat fără menajamente declaraţia europarlamentarului, întrucât, pe de o parte, în decizia contestată s-a consemnat faptul că aceştia au remarcat limbajul jignitor folosit în cadrul discursului, însă, pe de altă parte, s-au limitat doar la a lua notă de acesta, ca nişte simpli spectatori.
De asemenea, a apreciat ca neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la imposibilitatea de a proceda la întreruperea discursului şi revenirea în studio, deoarece aceasta poartă întreaga răspundere pentru programele pe care le difuzează şi pentru care deţine licenţă audiovizuală.
În ceea ce priveşte capătul de cerere secundar, formulat de reclamantă, prin care solicită instanţei să constate că sancţiunea aplicată este disproporţionată faţă de gravitatea faptei şi să se dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice, Curtea, în raport de dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, a constatat că sancţiunea a fost în mod corect individualizată, amenda reprezentând limita minimă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 din lege, nefiind disproporţionată în raport de gravitatea faptei, de efectele acesteia şi de sancţiunile anterioare.
3. Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 5886 din data de 14 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Reiterând argumentaţia din acţiunea judiciară, recurenta a susţinut că:
- intimatul C.N.A. a interpretat eronat textele de lege pe care le invocă în decizie, stabilind în sarcina sa o culpă care nu îi aparţine;
- potrivit Constituţiei şi jurisprudenţei C.E.D.O., dreptul la informare prin presă nu cunoaşte absolut nicio restricţie; în cazul politicienilor limitele criticismului sunt mai largi;
- în cazul întreruperii intempestive a unei emisiuni în direct nu sunt relevante mijloacele tehnice pentru că aceasta ar putea fi interpretată ca reprezentând un veritabil act de cenzură;
- C.N.A. nu a luat în considerare faptul că după întreruperea transmisiei în direct prezentatorii emisiunii au criticat fără menajamente declaraţia europarlamentarului.
4. Apărările C.N.A.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 martie 2013, intimatul C.N.A. a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recurenta nu a formulat critici propriu-zise la adresa sentinţei, limitându-se la a prelua integral conţinutul cererii de chemare în judecată, schimbând doar calităţile părţilor în recurentă, respectiv intimat.
În situaţia respingerii excepţiei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, însuşindu-şi considerentele primei instanţe. Intimatul a insistat asupra ideii că dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului instituie o răspundere exclusivă în sarcina furnizorilor de servicii media, fără să distingă după cum emisiunile sunt înregistrate sau se transmit în timp real. De altfel, a mai subliniat intimatul, una din tehnicile folosite frecvent de radiodifuzori constă în decalarea cu câteva secunde a transmisiunii, tocmai pentru a exista posibilitatea de a „tăia” sonorul din regie, pe ecran apărând imagini de la un alt eveniment.
Referitor la jurisprudenţa C.E.D.O. în materia art. 10 din Convenţie, intimatul a arătat că dreptul la liberă exprimare nu se bucură de o protecţie absolută iar pasajele citate de recurentă au fost interpretate distorsionat.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul C.N.A., Înalta Curte constată că este nefondată.
Este real că recurenta nu şi-a structurat criticile formulate în motive de recurs, copiind practic motivele de fapt şi de drept ale acţiunii judiciare, însă recursul de faţă este supus prevederilor mai permisive cuprinse în dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., care permit examinarea cauzei sub toate aspectele.
Reevaluând întregul ansamblu probator prin prisma susţinerilor părţilor, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de prima instanţă este legală, nefiind identificate motive care să atragă reformarea acesteia.
Actul administrativ supus cenzurii instanţei este Decizia nr. 433 din 9 iunie 2011 prin care C.N.A. a sancţionat-o pe recurenta – reclamantă SC A. SA (licenţa audiovizuală nr. S - TV 76.2 din 16 decembrie 2003 şi Decizia de autorizare nr. 882/01 – 1 din 24 iunie 2005 pentru postul A. 3 – N. & C.A.) cu amendă în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 30 şi art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Situaţia de fapt expusă rezumativ la pct. 2 al acestei decizii nu este supusă contestării. Recurenta este de acord că declaraţia europarlamentarului transmisă în direct a conţinut „expresii jignitoare şi un limbaj complet necorespunzător” şi că reprezintă un „derapaj verbal” însă a negat orice responsabilitate, arătând că nu a avut posibilitatea să intervină pentru întreruperea emisiunii.
Prima instanţă, pornind de la conţinutul art. 1 şi art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului a ajuns la concluzia că reclamanta poartă integral răspunderea pentru alegerea conţinutului audiovizual şi modul de organizare a Serviciului media, legea nedistingând după cum emisiunile sunt înregistrate sau se transmit în timp real (în direct).
Această concluzie este corectă.
În esenţă, Înalta Curte consideră că recurenta - reclamantă nu poate invoca în favoarea sa existenţa unei proceduri interne care, practic, goleşte de conţinut prevederea cuprinsă la art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului referitoare la răspunderea exclusivă a furnizorului de servicii media audiovizuale pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate.
Traseul decizional pe care îl detaliază recurenta : 1) adoptarea deciziei de întrerupere a transmisiunii de către directorul de producţie în urma analizei conţinutului acesteia; 2) formularea deciziei; 3) exprimarea acesteia; 4) punerea în executare a acesteia prin intermediul prezentatorului, conduce inevitabil la ideea că în nicio situaţie nu ar fi posibilă întreruperea unei transmisiuni în direct, ceea ce nu poate fi acceptat.
În orice caz, în speţa de faţă, în raport de lungimea discursului europarlamentarului se poate conchide în mod rezonabil că directorul de producţie avea timpul necesar pentru a reacţiona şi întrerupe emisia şi, deci, decizia ce face obiectul controlului de legalitate se întemeiază pe o evaluare acceptabilă a stării de fapt, neexistând elemente care să susţină teza excesului de putere, afirmată de recurentă.
Deşi în cauză problema libertăţii de exprimare s-a ridicat numai tangenţial (câtă vreme recurenta a admis caracterul defăimător al comunicării audiovizuale), Înalta Curte reţine că art. 10 din Convenţie, prevede că exercitarea acestei libertăţi suportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Or, C.N.A. fiind garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, nu putea lăsa nesancţionată difuzarea unui mesaj vădit jignitor, defăimător, care specula presupuse deficienţe fizice ale unor persoane publice. Acceptând că în privinţa acestora C.E.D.O. a recunoscut limite mai largi ale criticilor şi că libertatea presei include apelul la un grad ridicat de exagerare şi chiar provocare (potrivit Hotărârii pronunţate de C.E.D.O. la data de 28 septembrie 1999 în cauza D. c. României), Înalta Curte constată că discursul redat integral în decizia atacată a depăşit aceste limite.
Cât priveşte individualizarea sancţiunii, Înalta Curte observă că intimatul a aplicat minimul amenzii prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea audiovizualului, reţinând în favoarea recurentei faptul că ulterior transmisiunii moderatorii emisiunii şi-au manifestat dezaprobarea pentru limbajul folosit, precum şi că în emisiunile ulterioare care au tratat subiectul respectiv nu s-au mai reluat afirmaţiile incriminate.
Pe de altă parte, în raport de gravitatea abaterii, care constă tocmai în încălcarea uneia dintre cele mai importante obligaţii pe care recurenta şi le-a asumat în calitate de titular de licenţă audiovizuală, adică respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi de sancţiunile preexistente, în cazul concret analizat nu se poate pune problema aplicării unei sancţiuni mai uşoare, respectiv a unei somaţii publice.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul - pârât C.N.A. şi recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât C.N.A.
Respinge recursul declarat de SC A. SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 5886 din 14 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4759/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4767/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
